Coincidente sau… lucraturi(New World Order)?

„Apocalipsa 13 – sau sfarsitul libertatii umane” de Mircea Vlad
http://www.razboiulnevazut.org/capitol.php?id=1095#p7

Cat priveste credinta, este cunoscut faptul ca „Uniunea”[Europeana] nu agreeaza ideea de „religie nationala”, asa cum este ortodoxia, ci doreste o religie mixta, unica, un sincretism „ecumenic” care sa fie despartit de stat, nemaiexistand obligativitatea salarizarii clerului” 96 . Astfel ortodocsii sunt marginalizati si siliti chiar sa accepte „inovatii” de la centru, de pilda schimbarea sarbatorilor religioase. Deoarece numarul catolicilor este covarsitor in UE (340 de milioane), se va acorda prioritate pentru fixarea Pastilor dupa calendarul latin, adica fara nici o legatura cu adevarata Traditie apostolica si cu pogorarea luminii sfinte de la Ierusalim. Din pacate, aceasta chestiune a intrat in atentia comunitarilor inca din 1997, dupa marturisirea unui delegat elen la lucrarile Consiliului European, caruia i s-a raspuns astfel: „De acum data sarbatorii Pastilor este norma comunitara. Pe noi nu ne intereseaza daca voi sunteti ortodocsi. In UE toate sunt in comun.” 97

PS: stirea anterioara pusa in contextul prezentei( carte scrisa in 1998 ,adica acum 8 ani!)capata conotatii cu totul aparte… Desi se vorbeste de ortodocsi ca victime, problema va fi a tuturor nesupusilor…

Data unica a Pastelui pentru toti crestinii

18 februarie Sursa: România Liberă, p. 5

 

La intrunirea Consiliului Mondial al Bisericilor

Data unica a Pastelui pentru toti crestinii                       

 

In perioada 14-23 februarie 2006, in orasul Porto Alegre din Brazilia, are loc Adunarea Generala a Consiliului Mondial al Bisericilor.

In cadrul acestui eveniment, la care participa 3.000 de delegati, reprezentand peste 350 de Biserici ale lumii, catolicosul armean al Ciliciei, Aram I, a propus ca toti crestinii Pamantului sa sarbatoreasca Pastele in aceeasi zi, considerandu-se ca aceasta realizare ar fi „una dintre expresiile vizibile ale unitatii crestine”. Ideea a fost reluata imediat de cardinalul Walter Kasper, presedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unitatii Crestinilor, ca o premisa pentru „obiectivul sfant al reconcilierii tuturor crestinilor in unitatea Bisericii”. „Aceasta propunere si cea privind recunoasterea reciproca a Botezului (facuta tot de Aram I) ar fi pasi enormi pentru ecumenism”, a declarat cardinalul Kasper. In prezent, dupa rectificarile Calendarului Gregorian, crestinii lumii sarbatoresc Pastele cu un decalaj de 13 zile fata de fostul Calendar Iulian, pastrat de ortodocsi, conform regulei primei duminici dupa luna plina care urmeaza dupa echinoctiul de primavara. Cu unele exceptii, cand datele Pastelui coincid, cum s-a intamplat in 2004, catolicii, protestantii, anglicanii, armenii si ortodocsii Patriarhiei Constantinopolului, care au adoptat Calendarul Gregorian dupa 1920, sarbatoresc Pastele cu un decalaj de cateva saptamani fata de ortodocsii rusi, romani, copti sau etiopieni.
Dupa propunerea spectaculoasa a catolicosului armean, au inceput imediat controversele privind data fixa a sarbatorii Pastelui. Catolicii se gandesc la o zi care ar putea fi prima duminica din aprilie. Sirienii ortodocsi au propus duminica dintre 14 si 22 aprilie. Din pacate, ideea se izbeste de inflexibilitatea traditionala a ortodocsilor rusi: „Pastele impreuna, de acord, dar respectand Niceea. Occidentalii sa ni se alature noua! Noi urmam traditia noastra, este mai important decat a fi pe placul opiniei publice”, a precizat Vsevolod Chaplin, trimisul Patriarhiei Moscovei, caruia i s-a alaturat reprezentantul Ucrainei: „Ar trebui mai intai un Conciliu intre ortodocsi, dar ultimul dateaza din anul 787”. La aceasta Adunare Generala a Consiliului Mondial al Bisericilor, in care s-a rostit rugaciunea „Tatal nostru” in o suta de limbi diferite, participa si o puternica delegatie a Bisericilor din Romania.

Un articol de Ion Zubascu

O imagine a cerescului

Iubirea se Ă®nvaţă Ă®n familie. Acest adevăr trăit de atâtea generaĹŁii, Ă®ntâmpină Ă®n zilele noastre – după cum vedem cu toĹŁii – un zid de contradicĹŁii, de răsturnări Ĺźi de provocări aduse de stiluri de viaţă care, trebuie să recunoaĹźtem, se impun cu forţă mediatică, economică, de mentalitate, Ă®n mod arbitrar, Ă®ngropându-se apoi unele pe altele.

Dacă, de exemplu, “revoluĹŁia sexuală” din a doua parte a secolului trecut, provoca bărbatul Ĺźi femeia la o relaĹŁie de tip concurenĹŁial, conflictual, Ĺźi transforma interioritatea căminului Ă®ntr-un “bun public” , declina responsabilitatea părinĹŁilor pentru educarea copiilor, Ă®ncredinţându-i pe aceĹźtia instituĹŁiilor Ĺźi absolutizând conflictul Ă®ntre generaĹŁii etc – Ă®n zilele noastre, se Ă®ncearcă o “pacificare”, prin Ĺźtergerea deosebirilor dintre sexe, banalizarea relaĹŁiilor de iubire până la eliminarea conjugalităţii…

Faptul că iubirea se Ă®nvaţă Ă®n familie a căpătat, Ă®n acest nou context, dimensiunea nostalgiei…

Ĺži totuĹźi, nu putem nega o realitate: că acele familii care acordă atenĹŁia cuvenită căsătoriei ca taină de iubire, ca sacrament, pregătindu-se cum se cuvine pentru noul drum, al căsniciei, acele familii care celebrează iubirea conjugală Ă®n totalitatea ei unitivă: trupească Ĺźi spirituală, acele familii care primesc cu bucurie copiii ca pe un dar de la Dumnezeu Ĺźi care privesc cu toată responsabilitatea educarea lor, se bucură de respect Ĺźi de admiraĹŁie…

La fel cum sfinţii există pentru ca noi să vedem că sfinţenia este posibilă, tot astfel familiile care trăiesc exemplar în fidelitate şi iubire devin o lumină, în mijlocul societăţii; am spune, cu alte cuvinte, că sunt purtătoarele veştii bune: a faptului că este posibilă o astfel de fericire, a iubirii împărtăşite, a darului vieţii, a fecundităţii ca binecuvântare. Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: “căsătoria este imaginea cerescului”.

ĂŽn mod cert, dincolo de stilurile de viaţă care “vând” iubirea la tarabe din ce Ă®n ce mai ieftine – Ĺźi din ce Ă®n ce mai kitsch -, care Ă®ncearcă să Ĺźteargă fascinaĹŁia alterităţii fecunde, Ă®n relaĹŁia bărbat-femeie, care neagă tradiĹŁia, dincolo de toate acestea supravieĹŁuieĹźte nostalgia unităţii familiei, a căminului ca loc Ă®n care eĹźti iubit doar pentru că exiĹźti!

ĂŽntr-o lume dispusă la permanentă Ĺźi frenetică dezbinare… unitatea familiei, construită din iubirea ce se dăruie, supravieĹŁuind ca o flacără spiritualizată, luminează mai puternic…

Cu aceste orizonturi se deschide ediĹŁia de faţă a revistei noastre… Ĺži este atât de confortant pentru familie Ĺźi pentru cel ce crede Ă®n adevărul Ĺźi misiunea sfântă a familiei să-Ĺźi aducă mereu aminte că Ă®n fiecare zi poate celebra – Ă®n fapte de dăruire Ĺźi de iubire – bucuria mirilor, din Cântarea Cântărilor:

“Ca pecete pe inima ta mă poartă, ca pecete pe braĹŁul tău; căci iubirea este mai tare decât moartea… flăcările ei sunt flăcările focului devorator al lui Dumnezeu” (Cânt 8,6).

http://ro.novopress.info/?p=1014

Leul si bebelusul: o fabula moderna

O poveste despre corectitudinea politica, sentimentul vinovatiei creat de aceasta si despre cum leii nu se schimba niciodata. Autor: Hugh Lincoln

http://ro.novopress.info/?p=940

Intr-o buna zi, un barbat si sotia lui stateau in sufrageria lor cand un leu african, scapat de la Gradina Zoologica, dadu buzna in casa si alerga spre camera unde se afla bebelusul celor doi. Barbatul i-a soptit panicat sotiei sale: “Trebuie sa ne salvam copilul!” si si-a apucat pusca de vanatoare. Dar femeia a sarit sa-l opreasca: “Stai! De ce reactionezi pe negandite?”. “Ce vrei sa spui?”, o intreba barbatul?

Femeia il apostrofa cu degetul: “De unde stii ca leul vrea raul copilului nostru?”. “Pai nu stiu sigur”, ii raspunse barbatul frecandu-si barbia. “Doar pentru ca vezi lei violenti la TV nu inseamna ca toti sunt violenti”, ii spuse femeia. Barbatul devenea insa tot mai agitat si isi incarca pusca.

“Dar am invatat la scoala ca leii ucid oameni”, spuse acesta. Femeia scutura din cap: “Asta este o porcarie spusa de oamenii carora le e frica de lei. De fapt, leii sunt niste animale minunate, parte a naturii”.

Omul isi lasa sovaind pusca. “Cred ca ai dreptate. De fapt, nu prea sunt lei in cartierul nostru. Nu intalnesc lei in fiecare zi, nu ii cunosc. Poate sunt irational si am prejudecati. Sa te arunci in rationamente bazate pe stereoripuri e incorect.”

Femeia incepu sa zambeasca. “Da. Ai inceput sa intelegi. De ani de zile ii tratam incorect pe lei, omorandu-i doar pentru distractie, punandu-i in custi si tinandu-i departe de locul unde locuim noi. Toate aceste sunt din cauza urii impotriva leilor. Jignim sentimentele leilor cand facem asemenea lucruri. Trebuie sa ne adresam lor, sa le dam mancare si adapost, sa-i mangaiem pe cap si pe spinare si sa le aratam cat de mult ii iubim. Atunci nu va mai trebui sa ne fie frica de ei. Vom putea trai impreuna in pace si armonie.”

Barbatul si femeia au continuat sa vorbeasca, bucurosi de valul de iluminare care trecuse peste ei. Stateau in fotoliile lor si discutau despre modalitati de a crea drepturi egale pentru lei, de a cere programe guvernamentale pentru a-i sprijini si pentru a le crea o imagine pozitiva in mass-media.

Deodata babatul a sarit din fotoliul sau: “Stii ce? In timp ce noi stam aici si discutam, am ratat ocazia de a-i arata leului afectiunea nostra!”. “Ai dreptate!”, ii spuse femeia. “Putem incepe chiar acum, aici, in casa noastra. Haide sa mergem la el si sa-i aratam cu nu avem prejudcati.”

Barbatul si femeia se luara de maini si pornira spre camera copilululi. Au fost ingroziti sa vada ca leul le mancase copilul si ca toata camera era plina de sange. Leul plecase pe usa din dosul casei…

“Este groaznic!”, spuse femeia. “Singurul motiv pentru care leul ne-a mancat copilul este pentru ca strabunii nostrii l-au urat, au fost intoleranti si l-au persecutat”. Barbatul ridica mana teatral si rosteste cuvintele: “Da, ai putea spune ca meritam ceea ce ni s-a intamplat. Noi am creat acesta problema. Pentru ceea ce am facut, ar trebui sa fim si noi mancati de leu!”

Asa ca barbatul si femeia au plecat in cautarea leului, cu speranta ca acesta le va accepta scuzele si ii va ierta.

Biblia – Vulgata -premiera in limba romana

13 februarie Sursa: Ziua, p. 11

Biblia – Vulgata tradusa de Petru Pavel Aron

Un document de limba si cultura romaneasca

In Evanghelia lui Matei citim cum Iisus Hristos a raspuns primei ispite a lui Satana de a transforma pietrele in paini: „Nu cu sangura paine traieste omul, ci cu tot cuvantul care purcede din gura lui Dumnezeu”. Urmeaza celelalte doua ispite si raspunsurile: „Sa nu ispitesti pre Domnul Dumnezeul tau” si „Du-te Satana, ca scris este: Domnului, Dumnezeului tau, te vei inchina si Lui sangur vei slugi”. In rugaciunea imparateasca, data de Mantuitor spunem: „Painea noastra mai presus de fire da-ne noao astazi”. Painea mai presus de fire este Cuvantul lui Dumnezeu pe care il aflam in Biblie, atat de intim corelata cu cultura nationala si cea europeana. Citatele pe care le-am folosit sunt din traducerea Bibliei – Vulgata, prima versiune in limba romana a Bibliei lui Ieronim, facuta cu „ravna si pricepere” de episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron prin 1760-61 si grupul lui de colaboratori. S-a facut asa ca manuscrisul acestei Biblii, aflat in Biblioteca Filialei Cluj a Academiei Romane, sa fie acoperit de uitare pana cand, iata, este publicat intr-o impresionanta editie stiintifica la Editura Academiei Romane. Impresionanta, pentru ca editia cuprinde 6000 de pagini, dintre care 1700 pagini de note si comentarii. Realizatorii acestui program academic sunt cercetatorii de la Institutul de Istorie din Cluj al Academiei Romane, coordonati de acad. Camil Muresanu, directorul Institutului, si dr. Ioan Chindris, amintindu-i pe Nicoleta Iacob, Adriana Bogdan, Elena Cosmolea, Dorina Grecu, Valentina Serban, Elena Ardelean, Mircea Remus Birt, Florica Nutiu si Elena Mihu. Lansarea Bibliei lui Petru Pavel Aron a fost, cu adevarat, un eveniment cultural la care au participat acad. Eugen Simion, presedintele Academiei Romane, Monseniorul Ion Robu, membru de onoare al Academiei Romane, acad. Camil Muresanu, directorul Institutului de Istorie „George Barit” din Cluj al Academiei Romane, acad. Virgil Candea, PS Virgil Bercea, Episcopul greco-catolic din Oradea, ambasadorul si poetul Ion Brad. In deschidere, grupul vocal al Liceului greco-catolic „Timotei Cipariu”, condus de prof. Radu Cozarescu au creat o atmosfera prielnica unui asemenea moment sustinand un scurt recital de muzica religioasa.

Intemeietor al Blajului luminist si al Scolii Ardelene

Vorbind aceasta editie Bibliei, acad. Eugen Simion, l-a caracterizat ca un monument de arta si cultura romaneasca, evocand circumstantele care l-au facut posibil. In anul 2000, o delegatie de istorici romani a fost in vizita la Roma, la Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea pentru prezentarea primului exemplar din Biblia lui Samuel Micu (1795) intr-o noua editie critica facuta cu sprijinul bisericii greco-catolice. Sa amintim ca, atunci, Sanctitatea Sa a acceptat sa fie membru de onoare al Academiei Romane, fapt fara precedent in istoria papalitatii si a Academiei Romane. Atunci, acad. Camil Muresanu si dr. Ioan Chindris au vorbit despre aceasta Biblie, ramasa in manuscris, si asa s-a nascut ideea, implinita acum intr-un necesar act de restituire. Un document de limba si o sursa obligatorie pentru toti cei care vor cerceta istoria culturii noastre, o piesa esentiala in dosarul scolii Ardelene. Episcopul blajean a luat ca reper editia de la Viena a Bibliei lui Ieronim si nu se stie din ce motive aceasta Biblie nu a fost publicata la vremea cuvenita. Poate asa a fost sa fie si ca abia acum venit-a vremea. Acad. Virgil Candea atrage luarea aminte: „Fiecare capitol mare al istoriei scrisului romanesc cuprinde una sau mai multe versiuni ale Bibliei in limba vernaculara a poporului nostru, care si-a implinit, intre sfarsitul evului mediu si inceputurile epocii moderne, misiunea nobila de a intemeia literatura romana si de a forma constiinta identitara careia ii datoram fiinta, unitatea si dainuirea noastra in comunitatea natiunilor europene. Era firesc ca pietrele de vad ale acestui parcurs relativ indelungat, dificil, dar salutar sa fie „Sfanta Scriptura, Cartea fundamentala a lumii din care facem parte, numita, in secolele intemeierilor romanesti Republica christiana”. Asa au fost, in sec. XVI textele biblice folosite curent, ca „Psaltirea”, „Evangheliile”, „Faptele” si „Epistolele” apostolice. Au urmat, „Noul Testament de la Balgrad” (1688), „Biblia lui Serban Cantacuzino” (Bucuresti 1688) si „Biblia de la Blaj” a lui Samuel Micu, cea care a avut raspandirea cea mai larga si durabila. Biblia de la Bucuresti (1914) patronata de regele Carol I a folosit aceeasi Biblie blajeana. „Cu minime revizuiri, traducerea lui Samuel Micu a stat la baza mai tuturor editiilor Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din secolul XX, pana sa versiunea jubiliara a lui Bartolomeu Anania din 2001”. In acest context, Biblia lui Petru Pavel Aron a fost „pe planul realizarilor de cultura, arta literara, de educatie spirituala si nationala, primul moment major daruit poporului roman de Scoala Ardeleana”. Acum, putem cunoaste si aprecia valoarea teologica, literara si culturala a cestei traduceri, care ni-l infatiseaza pe episcopul Petru Pavel Aron ca o personalitate de exceptie, un ascet, teolog, carturar, cunoscut ca pastor si educator si creator al primelor scoli sistematice de la Blaj. Cercetandu-i viata si opera, Ioan Chindris, care semneaza si un consistent studiu introductiv, argumenteaza ca „acest ierarh este adevaratul intemeietor al Blajului luminist si al scoli Ardelene”. Urmand lui Inochentie Micu, Petru Pavel Aron a fost vicar apostolic din 1747, numit episcop in 1752 si instalat abia in 1754. In 1747 a infiintat o tipografie la Blaj unde s-au tiparit mai multe carti de slujba si, in 1754 a deschis trei scoli „de obste” (elementara), „latineasca” sau a „limbilor si stiintelor” (viitorul gimnaziu) si „de preotie” (seminarul). Cum descrie pe larg Ioan Chindris, erau vremuri tulburi pe care inteleptul episcop le-a gestionat cu dibacie, „punand bazele unei literaturi liturgice proprii Bisericii Unite” si randuind viata monahala de la manastirea Sfanta Treime din Blaj. Traducerea Bibliei a fost o provocare pentru Petru Pavel Aron, care „nu voia o concurare a Bibliei de la Bucuresti, …ci o dublare a ei prin Vulgata…interpretarea ei fiind prima traducere a unui text latin, exceptand sporadice acte politice sau diplomatice”.

„Sfanta Scriptura este mereu proaspata…”

In alocutiunea sa, binecuvantand acest act de cultura, Monseniorul Ion Robu a pornit de la cuvintele scriitorului Julien Green: „Sfanta Scriptura este mereu proaspata, mereu tanara. Ea plamadeste tot sufletul omenesc, poate sa plamadeasca orice cultura”. Aparitia Bibliei lui Petru Pavel Aron adevereste, inca o data, „ca si pentru noi, Scriptura a ramas tanara, a plamadit atatea suflete, a plamadit cultura poporului nostru”. Dintre editiile Bibliei, „aceasta rasare, iata, din nou, cu toata prospetimea, cu toata forta caci are in ea Cuvantul lui Dumnezeu”. Neindoielnic, aceasta Biblie este „o provocare pentru noi ca sa vedem cum stam, noi cei de astazi, fata de Scriptura, fata de Cuvantul lui Dumnezeu, caci prospetimea acestui Cuvant poate da prospetime spiritului nostru, vietii noastre, culturii noastre in continuare”. Amintind ca traducerea Vulgatei este unica in limba romana, PS Virgil Bercea, Episcop greco-catolic de Oradea, considera ca aparitia ei este o onoare atat pentru Academia Romana cum este si pentru Biserica greco-catolica. Scria Sf. Ap. Pavel: „Cuvantul lui Dumnezeu este puterea lui Dumnezeu spre mantuirea orisicui care crede”. De aceasta data, a spus PS Virgil Bercea, „Biblia lui Petru Aron se pune in slujba celor care doresc sa patrunda tainele metamorfozei limbii romane pe care o vorbim. Si iarasi un citat dintr-o Epistola a Sf. Ap. Pavel, care scria corintenilor: „Voi sunteti epistola lui Hristos, scrisa nu cu cerneala, ci cu spiritul lui Dumnezeu celui viu; nu pe table de piatra, ci pe table de carne ale inimii” De aceasta data, „cuvantul scris, cuvantul ascultat, cuvantul transmis de limba vie, dulcea limba romaneasca, limba sfanta care contribuie la definirea identitatii noastre ca neam”. PS Lucian Muresanu a transmis felicitari Academiei Romane pentru aceasta noua aparitie dimpreuna cu indemnul de a continua activitatea de editare a lucrarilor esentiale ale culturii noastre.

Oricat de tulburi ar fi vremurile noastre, oricat de multe si rapide schimbarile, sau, cine stie, poate tocmai de aceea, putem spune impreuna cu acad. Camil Muresanu, ca „pastram un fond de pietate si anumite tipare care se datoreaza acestei forme fundamentale a culturii si mentalitatii care este religia”. De aceea, „orice apropiere de un text religios reprezinta, din partea celui care savarseste gestul acesta, implicit daca nu vrea sa recunoasca explicit, un act de pietate”. Un asemenea act este si „iubirea cu care cercetatorii de la Cluj s-au apropiat de acest text, monument de cultura si credinta care este Biblia lui Petru Pavel Aron”, reusind sa faca si un act de creatie stiintifica. Descifrand semnificatiile acestei aparitii, acad. Camil Muresanu a subliniat ca aceasta Biblie marcheaza „un moment de trezire a constiintei nationale”. Limba in care este scrisa este de o puritate si frumusete nebanuita”. De unde acest farmec al limbii romane din secolul XVIII,? Un posibil raspuns: „Ne aflam in fata unei limbi romane genuine, populare, autentice, peste care inca nu s-au suprapus straturile artificiale ale unui latinism sau ale altor influente straine. Este o limba purificata numai de anumite barbarisme si influente suparatoare, dar care ne poate restitui ceva din vraja limbii populare. As zice, ceva din limbajul lui Ion Neculce transpus in Ardealul din secolul al XVIII-lea… Cateodata, cand citesti aceste texte ai impresia ca te afli in fata unui poem asemenea celor latine cu o usoara retorica, reminiscenta din absorbirea acestei mari limbi de cultura care, in ultima instanta, sta si la baza limbii noastre”. Desigur, traducerea nu este, in intregime, opera acestui ascet si a celor dimpreuna cu el truditori ca Gherontie Cotorea, Ath. Rednic, Grigore Maior, Silvestru Caliani s.a., apartinand primului grup de studenti trimisi sa studieze in Occident si mai ales la Roma.

Spiritul Micii Rome

In spiritul scolii blajene, al carui discipol si este intr-un fel, ambasadorul si poetul Ion Brad ne-a amintit cum, in urma cu un an, Academia Romana l-a omagiat pe Timotei Cipariu la 200 de ani de la nastere. „E drept sa fie asa, daca ne gandim ca marele patriot si ganditor de la Blaj fusese intaiul chemat sa-si exprime, la inaugurarea Societatii Academice Romane, convingerea ca existenta acestei institutii inseamna o epoca noua in viata culturii nationale romane; o epoca de memorie indelibila pentru intreaga romanime. Este o convingere care a fost confirmata de faptele de acum ale Academiei Romane si au fost amintite cele 75 de volume din colectia „Opere Fundamentale” si editia facsimilata a manuscriselor eminesciene. Un excelent portret al lui Petru Pavel Aron, a fost facut de criticul si istoricul literar Augustin Bunea, si el fiu al Micii Rome, membru al Academiei Romane: „La eruditiunea sa mare si la harul sau de predicator, care cand voia misca poporul pana la lacrimi adause, din ziua in care intra in cinul calugaresc, o viata austera fara seaman. Nu durmea niciodata mai mult de patru ceasuri si totdeauna numai pe un sac de paie. In 24 de ore manca doar o data. In paresimi, pranzea numai dumineca si pana miercuri nu gusta nimic, ci lucra pentru binele public si se ruga neincetat, facand nu numai mataniile prescrise, ci si altele multe, incat degetele lui pururea se cunosteau din matanii”. La aceasta, poetul Ion Brad a adaugat ca „acele maini se cunosteau nu doar de matanii, ci si de cernelurile literelor, randurilor si paginilor acestei Carti a Cartilor, pe care o avem, in sfarsit, in fata”. Intelegem si astfel „farmecul” limbii lui Petru Pavel Aron: era si limba rugaciunii, aceasta „plugarie a sufletului”, a dialogului cu Dumnezeu, care nu poate fi altfel, avand puterea credintei si devotiunii. La biblioteca din Cluj a meditat si trudit Lucian Blaga pentru a scrie despre valorile iluminismului transilvan, „iscat si incins din vatra ideilor lui Inocentiu Micu Klein, prigonit pentru dreptate”. Acolo, poate a scris ca „La judecata de apoi nu poti invia decat din pamantul patriei”. Si o propunere demna de luare aminte: mai exista o traducere a Bibliei facuta din limba ebraica de Timotei Cipariu, care asteapta venirea ceasului fast in care sa vada lumina tiparului. Apoi Ion Brad a citit un emotionant poem, inchinat Bibliei de la Blaj si celorlalte traduceri transilvane.

In incheiere, transcriem cuvintele lui Iisus din Evanghelia Sf. Ioan: „Porunca noao va dau voao, ca sa va iubiti unul pre altul, precum v-am iubit pre voi si voi sa va iubiti unul pre altul. Dintru aceasta vor cunoaste toti ca ucenicii Mei sunteti, de veti avea dragoste unul catre altul”.

Texte redactate de Elena Solunca Moise; Foto: Alina BALAN; Coordonator: Brindusa Armanca

Despre CĂ‚NTAREA CĂ‚NTÄ‚RILOR, CĂ‚NTAREA IUBIRII de pr. Blaise Arminjon, SJ (2)

# ĂŽn orice caz, este extraordinar faptul că deĹźi iubirea e exprimată Ă®ntr-un mod mai liber, nimic nu a făcut vreodată ca Israelul să nu mai considere Cântarea Cântărilor ca cea mai sfântă dintre cărĹŁi sale. „Dacă toate Scripturile sunt Ă®ntr-adevăr sfinte”, spunea rabinul Aqiba Ă®n al doilea secol, „Cântarea Cântărilor este atât de sfântă Ă®ncât Ă®ntreaga lume nu merită ziua Ă®n care Cântarea a fost dată Israelului.” Ar fi vorbit rabinul Aqiba astfel dacă nu ar fi fost convins, asemenea tuturor liderilor religioĹźi din Israel, că poemul poemelor celebrează nu iubirea umană – oricât de minunată Ĺźi de sfântă ar fi – ci chiar iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său, pentru omenire; dacă nu ar fi recunoscut Ă®n Cântare acelaĹźi limbaj al tandreĹŁii folosit deja de Dumnezeu când s-a adresat miresei sale, Israel: „Atunci am trecut Eu pe lângă tine Ĺźi te-am văzut, Ĺźi iată aceea era vremea ta, vremea iubirii. Atunci mi-am Ă®ntins Eu poala mantiei Mele peste tine Ĺźi am acoperit goliciunea ta, Ĺźi-am făcut un jurământ, am făcut un legământ cu tine, Ĺźi tu ai fost a Mea” (Ezechiel 16,8)?

Un fiu al poporului ales, AndrĂ© Chouraqui, spune că astăzi citeĹźte Cântarea Cântărilor ca rabinul Aqiba, aĹźa cum a făcut Ă®ntreaga linie a strămoĹźilor săi, Ĺźi cum o fac contemporanii săi: „M-am născut Ă®ntr-o familie de evrei, fidelă tradiĹŁiei Israelului. Din copilărie am auzit Cântarea Cântărilor interpretată pe străvechile ritmuri ce au inspirat cântul gregorian. Copil fiind, am fost pătruns, Ă®n fiecare noapte de vineri, de fervoarea ce umplea frumoasa noastră sinagogă din Ain-Temounchent. Ceremoniile Ă®ncepeau cu recitări din Poem. BărbaĹŁi, femei Ĺźi copii cântau acest text sau Ă®l ascultau ca Ă®n extaz. Era Ă®ntr-adevăr un text sacru, o cântare transcendentă. […] ToĹŁi cântau acest Poem al iubirii Ĺźi nimeni niciodată nu l-a cenzurat sau respins. […] Niciodată Ă®n viaĹŁa mea nu am auzit din gura celor care trăiau Ă®n profunzime Poemul vreo plângere despre conĹŁinutul său. Era Ă®nĹŁeles Ă®n contextul Bibliei ca referire la iubirea lui Adonai pentru creaĹŁie, pentru poporul său, pentru fiecare dintre făpturile sale. Eram prea absorbiĹŁi de marele Ĺźi puternicul curent al gândirii ebraice pentru a vedea Ă®n poem altceva decât un cântec al iubirii absolute. Oricât de straniu pare, rămâne adevărat faptul că timp de peste două mii de ani, evreii nu au văzut niciodată Ă®n Sulamita altceva decât un simbol, acela al Israelului; Ă®n Rege, altceva decât o referire la Dumnezeu; Ă®n iubirea care Ă®i uneĹźte, altceva decât o revelaĹŁie a misterului iubirii divine” [6].

# Pornind de la cartea lui Osea, Henri Cazelles arată Ă®n mod obiectiv acest lucru: „Cântarea aparĹŁine Ă®ntr-adevăr gândirii teologice a profetului Osea, primul care a comparat relaĹŁia dintre Yahve Ĺźi poporul său cu cea dintre un bărbat Ĺźi soĹŁia lui” [12]. „Este acum Ĺźi convingerea mea personală”, scrie pr. Tournay, „că e imposibil să justifici textul complet [al Cântării] dacă nu o vezi ca o transpunere lirică, plină de fantezie, bineĂ®nĹŁeles, a tradiĹŁionalei teme profetice a nunĹŁii dintre Yahve Ĺźi Israel. Ĺži doar alegoria nupĹŁială aĹźa cum apare la Osea, Ieremia, Ezechiel Ĺźi Ă®n părĹŁile a doua Ĺźi a treia de la Isaia pot da o semnificaĹŁie normală Ĺźi omogenă tuturor părĹŁilor Cântării”. Acestea Ă®i permit lui AndrĂ© Robert să spună la rândul său fără cea mai mică exagerare: „Cântarea este Ă®n mod superlativ biblică”. ĂŽn aceeaĹźi direcĹŁie, nu a arătat deja Origene că „amplasată Ă®n mijlocul Bibliei, Cântarea ridică la Ă®nălĹŁimi marea imagine fundamentală, mergând de la primele capitole ale Genezei la ultimul capitol al Apocalipsei: omenirea a devenit mireasa lui Dumnezeu”?

# Dumnezeu este acela care, Ă®n dorinĹŁa sa de a atinge inima omului, nu ezită să folosească limbajul care este cel mai accesibil simĹŁurilor lui. „S-a oprit”, spune Sf. Grigore de Nisa, „la limbajul slăbiciunii noastre” [16]. AĹźa după cum Cuvântul s-a golit pe sine Ă®ntr-o zi Ă®ntrupându-se Ĺźi asumându-Ĺźi caracterul umil al condiĹŁiei noastre, de la Ă®nceputul revelaĹŁiei sale El s-a golit pe sine Ă®n cuvinte scrise, Ă®ncredinţându-se cuvintelor noastre Ĺźi imaginilor trupeĹźti. „Pentru a aprinde inimile noastre de iubirea Sa sacră”, afirmă Sf. Grigore cel Mare Ă®n stilul său magnific, „El merge până acolo Ă®ncât foloseĹźte limbajul iubirii noastre, Ĺźi, aplecându-se astfel Ă®n cuvinte, Ă®nalţă Ă®nĹŁelegerea noastră; Ă®ntr-adevăr, prin limbajul acestei iubiri Ă®nvăţăm cât de puternic trebuie să ardem de iubirea divină” [17]. Dacă Dumnezeu nu ar fi Ă®ndrăznit să vorbească Ă®n cel mai uman Ĺźi arzător limbaj al iubirii, am fi avut noi Ă®ndrăzneala să credem pasiunea care există Ă®n Inima Sa pentru noi? Ĺži de aceea, departe de a fi rezervată anumitor suflete privilegiate, „Cântarea este o carte pentru toĹŁi oamenii, o carte care ne face să redescoperim Ĺźi să păşim pe calea iubirii” [18].

[6] AndrĂ© Chouraqui, „Introduction au PoĂ©me des PoĂ©mes”, La Bible (Paris: DesclĂ©e de Brouwer, 1975), 27.

[12] Citat de Raymond Tornay Ă®n „Les affinitĂ©s du Ps XLV avec le Cantique des Cantiques; et leur interpretation messionique”, Supplements to Vetus Testamentum IX, Congress Volume (Bonn, 1962), 168-212.

[16] Sf. Grigore cel Mare, Moralium, XX, XXXII; PL 76, 175A.
[17] Sf. Grigore cel Mare, Expositio in Canticum Canticorum 3; CCL 144, 4.
[18] AndrĂ© Robert, „Le Cantique des Cantiques”, La Bible de JĂ©rusalem (Paris: Cerf, 1958), 25.

Despre CĂ‚NTAREA CĂ‚NTÄ‚RILOR, CĂ‚NTAREA IUBIRII de pr. Blaise Arminjon, SJ

# Cântarea Cântărilor – Shir HaShirim Ă®n ebraică – este poemul poemelor, cântarea deasupra tuturor cântărilor, sau după cum spunea cineva „minunea minunilor”, „regele regilor”, sau „solemnitatea solemnităţilor” ca sărbătoarea PaĹźtelui, sau „sfânta sfintelor” ca partea cea mai sfântă din Templul Ierusalimului. Mai mult, Origene Ă®nsuĹźi, care, alături de Ipolit, a fost printre primii scriitori bisericeĹźti ce au comentat Cântarea, evidenĹŁiază astfel comparaĹŁia cu Sfânta Sfintelor: „Fericit este cel ce intră Ă®n Sfânta Sfintelor. […] De asemenea fericit este cel care Ă®nĹŁelege cântările (Bibliei) Ĺźi le cântă, […] dar mai fericit este cel care cântă Cântarea Cântărilor.”

# Cântarea celebrează Ă®ntr-adevăr iubirea umană ca cel mai frumos dar al Creatorului dat inimii omului. AĹźa după cum spune Noua Biblie de la Ierusalim, Ă®n introducerea la Cântarea Cântărilor, este „o colecĹŁie de cântece care celebrează iubirea loială Ĺźi reciprocă ce conduce la căsătorie; proclamă legalitatea Ĺźi exaltă valoarea iubirii umane; iar subiectul nu este doar profan, din moment ce Dumnezeu a binecuvântat căsătoria”. Extrapolând din al doilea capitol al CărĹŁii Facerii, Cântarea exaltă iubirea umană aĹźa cum Dumnezeu a dorit-o să fie dintru Ă®nceput, o stare de fervoare Ĺźi de inocenţă Ă®n acelaĹźi timp, o stare pe care cuplul fidel lui Dumnezeu trebuie să se străduiască să o atingă. Astfel, această carte îşi găseĹźte natural locul Ă®n Biblie, originea ei divină nefiind disputată. Nu există nici o dificultate Ă®n a extinde la iubirea dintre Dumnezeu Ĺźi om, după cum au făcut mulĹŁi autori mistici, ceea ce poate fi aplicat literal doar iubirii umane. „NumeroĹźii comentatori bisericeĹźti ai Cântării au din nou dreptate atunci când o interpretează cu referire la Cristos Ĺźi Mireasa Sa ‘fără vreo pată sau rid’ (Efeseni 5,25)” [2].

# Avem de-a face aici cu o carte ce are o trăsătură unică în întreaga Biblie: Dumnezeu nu intervine deloc. Numele Lui este menţionat cu o singură excepţie, în treacăt, dar şi atunci în mod ambiguu. Mai mult, la drept vorbind, nu există nici măcar o expresie a unui sentiment religios în întreaga Cântare. Aparent nu există nici un mesaj teologic, apologetic, moral, cum găsim în toate celelalte cărţi ale Bibliei, în special în celelalte Cărţi Sapienţiale, între care este inclusă Cântarea. Mai mult, tonul ei este atât de pasional, chiar îndrăzneţ pe alocuri, şi face atât de mult apel la simţuri (la tot felul de simţuri), încât este dificil să înţelegi cum ar putea fi potrivită pentru a exprima iubirea lui Dumnezeu. Iubirea dintre mire şi mireasa sa este aceea a unor fiinţe în carne şi oase.

În fine, nu este ciudat că nu există nici măcar o singură citare din Cântarea Cântărilor, nici o referinţă la un singur verset măcar, în întreg Noul Testament?

# Iudaismul tradiţional şi Bisericile creştine au fost în acord aproape în unanimitate până în secolul al XIX-lea în a da o explicaţie fundamentală foarte diferită a Cântării. Mai degrabă decât o celebrare a iubirii umane, care apoi s-ar putea extinde la iubirea lui Dumnezeu, această a treia şcoală de interpretare vede dimpotrivă iubirea lui Dumnezeu ca obiectul prim şi direct al autorului sacru al Cântării, fiind aplicabilă apoi în mod legitim la iubirea dintre bărbat şi femeie deoarece, aşa după cum le explică Paul efesenilor, vocaţia la căsătorie simbolizează unirea dintre Cristos şi Biserică [4].

[2] Hans Urs von Balthasar, La gloire et la croix, Vol . 3 (Paris: Aubier, 1974), 120;

[4] Efeseni 5,31-32. Nota f din TOB: ĂŽntr-o frază foarte compactă, Jean-Paul Audet exprimă aceasta foarte clar: „Tema aparentă a Cântării este iubirea dintre Mire Ĺźi Mireasă; Ă®nsă adevărata sa temă este tema profetică a iubirii lui Yahve pentru poporul său.” Jean-Paul Audet, Revue Biblique, nr. 62 (1955): pg. 207.

FLASH EDITORIAL Septuaginta

3 februarie

Sursa: România Liberă, p. 24

 

FLASH EDITORIAL

Septuaginta

 

A apărut Ă®ncă un volum din temerara ediĹŁie românească a „Septuagintei”. AceeaĹźi Editură Polirom, acelaĹźi proiect realizat Ă®n cadrul Colegiului Noua Europă sub patronajul lui Andrei PleĹźu, cu susĹŁinerea financiară a FundaĹŁiei Anonimul, ne aduc volumul 4, partea I, coordonat de Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu Ĺźi Monica BroĹźteanu, Ă®n colaborare cu Pr. Ioan-Florin Florescu. Pe lângă coordonatori, s-au ostenit cu traducerile acestui volum Ĺźi Florica Bechet, Ioana Costa, Marius David Cruceru, Cristian Gaspar, Eugen Munteanu, Ion Pătrulescu. CărĹŁile tomului sunt următoarele: Psalmii, Odele, Proverbele lui Solomon, Eclaziastul Ĺźi Cântarea Cântărilor. Fiecare carte conĹŁine, pe lângă un bogat aparat explicativ, o introducere Ă®n care sunt expuse atât problemele tehnice de redactare, cât Ĺźi câteva noĹŁiuni de istorie Ĺźi exegeză biblică. Fiind vorba aici despre cărĹŁi poetice Ĺźi sapienĹŁiale, iată ce scrie C. Bădiliţă Ă®ntr-o scurtă notă introductivă: „ĂŽntr-adevăr, teologia pe care o descoperim aici se Ă®mbină cu o anumită „filosofie a cotidianului”, izvorâtă dintr-o experienţă Ă®ndelungată, decantată Ă®n poeme Ĺźi sentinĹŁe. TotuĹźi, nu avem de-a face cu un simplu umanism sapienĹŁial, ci cu un umanism devoĹŁional, ale cărui valori decurg din raportarea nestrămutată a credinciosului la transcendenţă. Eticul se Ă®nrădăcinează Ă®n credinţă, din această perspectivă nebunia echivalând cu impietatea, iar bunătatea/desăvârĹźirea morală cu frica respectuoasă faţă de Dumnezeu.”

Măcar livresc privită, Septuaginta ne aşteaptă într-o nouă şi prestigioasă versiune românească.

 

 Marius Vasileanu

Libertate fără nici un Dumnezeu de Cristian Tudor POPESCU

Libertate fără nici un Dumnezeu

Cristian Tudor POPESCU

„Religia islamică interzice orice reprezentare grafică a profetului Mahomed sau a lui Allah. Am putea reproduce caricaturile respective. Considerăm însă că ele ar jigni o întreagă religie. Nici creştinilor nu le-ar plăcea o caricatură în care Iisus ar aprinde cu mâna lui un rug al Inchiziţiei. De aceea, ziarul «Gândul» a ales să nu reproducă respectivele caricaturi.“ Acest text a apărut în ziarul „Gândul“ din 31 ianuarie 2006, primul ziar care a informat publicul românesc în legătură cu scandalul caricaturilor. Dacă ar fi fost să judecăm numai după criteriile libertăţii presei, senzaţionalului, întâietăţii şi tirajului, le-am fi dat pe pagina întâi. Însă fiindcă lucrăm la ziarul numit Gândul ne mai gândim şi la altceva. Dacă în presa musulmană ar apărea o caricatură a lui Iisus, nu Inchizitor, asta a fost demult, ci costumat în soldat american care trage de zgardă un musulman îmbrăcat doar cu turbanul, croindu-l în acelaşi timp cu un baston Abu Ghraib style, nu am înregistra nici un protest colectiv de proporţii, nici o demonstraţie de stradă. Caricatura ar putea apărea liniştit şi în presa creştină. În societatea occidentală, sacrul este în bună măsură obosit, desuet, invocat mecanic, fără angajare sufletească intensă. De aceea, simbolurile fundamentale ale religiei creştine pot fi batjocorite de voie. E problema noastră, a creştinilor, cu noi înşine. Dar noi locuim într-o casă numită Pământ împreună cu nişte oameni de alte religii. Islamul e o religie intensă, afectivă, care poate mişca prin simboluri mari mase de oameni. Caricaturile respective nu-i reprezintă pe Osama bin Laden, pe agresivul preşedinte al Iranului sau pe teroriştii care ucid oameni în fiecare zi în numele lui Allah – aceştia sunt indivizi şi pot fi obiectul sarcasmului de presă fără ca asta să scoată musulmanii în stradă. Cel caricaturizat ca terorist este însuşi profetul Mahomed, simbolul religiei islamice. Aşa ceva scoate în stradă nu numai extremiştii, ci şi pe musulmanii moderaţi, jigniţi în miezul fiinţării lor. Asta nu mai e libertatea presei, ci iresponsabilitate agresivă. Cei care o promovează n-au o problemă cu Mahomed sau Allah, ei n-au nici un Dumnezeu. Libertatea fără limite, libertatea unei molecule de a se mişca brownian, nu are sens şi e distrugătoare. Tocmai anumite restricţii asumate raţional dau noimă actului libertăţii: de ce acoperim cu o bandă neagră ochii copiilor violaţi când le publicăm fotografiile în ziar? De ce nu dăm chipurile desfigurate ale victimelor accidentelor sau crimelor? Pentru că nu vrem să rănim sufletele celor apropiaţi lor. Toate codurile deontologice ale presei interzic exprimările rasiste, xenofobe, antisemite.

Libertatea de expresie care face rău unor oameni nevinovaţi nu mai e libertate, e prizonierat în temniţa senzaţionalismului cinic, a tirajului şi audienţei cu orice preţ, în ultimă instanţă a goanei după bani. Şi mai e ceva: incultura. Ziariştii care pretind acum că vor reproduce desenele „satanice“ pentru a „informa“ populaţia sunt în primul rând inculţi. Ei nu ştiu ce înseamnă Islamul, n-au citit un rând din Coran, nu înţeleg sensibilitatea culturală diferită, pentru că, dacă ar şti, ar trebui să încerce să explice românilor toate acestea, în loc să reproducă nişte caricaturi tâmpite, riscând să ofenseze gratuit comunitatea musulmană din România cu care convieţuim în bună pace.
Când te duci Ă®n Orient Ĺźi vrei să vizitezi o moschee, te descalĹŁi. Nu le spui credincioĹźilor: ĹźtiĹŁi, la mine acasă nu mă descalĹŁ, deci rămân Ĺźi aici cu pantofii Ă®n picioare. AccepĹŁi această cutumă, îţi reduci libertatea, pentru că vrei să cunoĹźti o altă civilizaĹŁie Ĺźi să comunici cu ea. Libertatea „absolută“ de ambele părĹŁi Ă®nseamnă imposibilitatea comunicării. Ĺži când comunicarea lipseĹźte, drumul către neĂ®nĹŁelegere, ură Ĺźi violenţă este larg deschis. Mă Ă®ndoiesc că aceia care anunţă acum cu ifose că ei vor reproduce caricaturile au comunicat vreodată cu adevărat, nu cu arabii sau musulmanii, ci cu aproapele lor creĹźtin Ĺźi român…

Christos si crestinul

Poti sa nu pacatuiesti de frica. E o treapta inferioara, buna si ea. Ori din dragoste: cum o fac sfintii si caracterele superioare. Dar si de rusine. O teribila rusine, asemanatoare cu a fi facut un lucru necuvincios in fata unei persoane delicate, a fi trantit o vorba urata in fata unei femei batrane, a fi inselat un om care se increde in tine. Dupa ce L-ai cunoscut pe Hristos iti vine greu sa pacatuiesti, ti-e teribil de rusine.[…]

Arnold Toynbee: Cuvantul parohie – cu o rezonanta atat de locala, de intima, evocator de cuib si camin – e de la verbul grecesc care se talmaceste: a vietui printre straini.

Concluzie: Rugaciunea in care sta scris ca patria noastra e in cer exprima un adevar elementar. A da crezare fericirii pamantesti e o greseala boacana, fara scuze.

– Crestinismul e bucurie si reteta de fericire. E si asumare a durerii.

Leon Bloy: “Stim ca stelele sunt mereu in acelasi loc pe cer, dar potrivit feluritelor stari ale atmosferei par mult mai departate decat in alte momente, ori dau impresia ca sunt mult mai apropiate si seamana cu lacrimi gata sa picure pe acest pamant. Asa e si cu Dumnezeu. Bucuria il indeparteaza, pe cand amaraciunea il apropie si s-ar zice ca-l salasluieste in noi.”

“Secretul suferintei nu i se va dezvalui pe deplin omului decat in ziua cand va intelege angoasa Fiului lui Dumnezeu, care-si da viata si sangele pentru oameni si vede in vesnicul prezent al torurii prelungite pana la capatul istoriei lumesti ca oamenii nu raspund cu dragoste dragostei lui, ca fac totul pentru a o da uitarii si tot amana prin acest incapatanat refuz coborarea sa de pe cruce.”

“Ii ceream sa ma invredniceasca de a suferi pentru fratii mei si pentru El insusi, cu trupul si cu sufletul. Ma gandeam insa la prea cinstite si prea curate suferinte care, imi dau bine seama astazi, ar fi fost tot bucurie. Nu ma gandeam la suferinta aceea draceasca pe care mi-a trimis-o si care consta in a se retrage in aparenta de la mine si a ma parasi, fara aparare, in mijlocul celor mai inversunati dusmani ai mei.”

“Nu suferim decat fiind departati de Dumnezeu, dar suferinta aceasta ne apropie de Dumnezeu. Se poate astfel spune ca Dumnezeu este in acelasi timp Fericirea pierduta, cainata, si Suferinta, deoarece intoarcem spatele Fericirii. El e Dumnezeul rastignit pana la implinirea veacurilor. Totul asadar sta sub semnul caderii, care-l preschimba pe om in fiinta a remuscarii, a surghiunului, a durerii iar pe Dumnezeu insusi – Dumnezeu care nu poate fi decat al Bucuriei! – un Dumnezeu al lacrimilor; Domnul care sta spanzurat pe lemn, Sfantul Duh care suspina si Maria, care plange pe Munte.”

“De raiul pamantesc nu ne mai apropiem decat suferind si suferinta aceasta e singurul lucru care ne poate convinge ca pierduta Gradina tot mai exista.”

Jurnalul fericirii http://www.nistea.com/jurnal5.html