Biserici deschise

Miercuri, 18 iulie, o televiziune de informaţii a dat ştirea că, sub presiunea „vipiei“, Mitropolia Ardealului a deschis bisericile (din Braşov, Sibiu etc.) pentru ca oamenii să se poată „răcori“ în casa Domnului. Lucru nemţesc, bazat pe un orar strict (10-19). La nivel umanitar, iniţiativa merită lăudată. La nivel comunitar, de asemenea. Ea demonstrează că faimoasa „simfonie“ Stat-Biserică poate funcţiona şi în afara ciclurilor electorale sau a ordonanţelor de alocare a fondurilor. În definitiv, dacă biserica e plină de răcoare – după cum ne pot mărturisi iubitorii săi – de ce nu s-ar putea adăposti în ea cetăţenii care, loviţi de o posibilă insolaţie, nu apucă locuri în rarele „corturi anti-caniculă“ montate de primării? Sigur, insul cu bani are climatizare acasă sau la serviciu. Dacă îl surprinde dogoarea amiezii pe drum, el are oricum alternativa de a se adăposti în cafenelele trendy, unde temperatura e reglată din aparat, la umbra sondelor frapate. Există însă şi alţii, mai puţin norocoşi. Pentru ei, formula de circumstanţă la care s-a recurs în Transilvania poate servi drept liman.

Dincolo de acest argumentar de bun-simĹŁ, simt totuĹźi ceva care scĂ®rĹŁĂ®ie. Primul lucru mi se pare acela că, deĹźi ne lăudăm cu talente de popor evlavios, iată că ĹŁinem bisericile zăvorĂ®te, cel puĹŁin Ă®n timpul săptămĂ®nii. Sigur că ele sĂ®nt accesibile Ĺźi Ă®n alte zile, dacă sfĂ®ntului din calendar i se datorează vreun praznic. Numai că unicul criteriu pentru deschiderea lăcaĹźului e cel dictat de raĹŁiuni liturgice. Biserica nu e club, OK, dar s-ar cuveni să fie azil. Chiar dacă prea cucernicii săi slujitori nu pot asigura permanenĹŁe de tip militar, tot ar fi frumos ca biserica să fie deschisă toată ziua, oricĂ®nd Ĺźi oricui. Pentru că pe stradă, sub chipul semenului necunoscut, poate trece – filocalic vorbind – Ă®nsuĹźi Hristos. Prin faĹŁa sfintelor lăcaĹźuri, se perindă nu doar „jeepanele“ nichelate ale grangurilor de tranziĹŁie, ci Ĺźi frunĹŁile Ă®ngreunate, sufletele agitate sau miile de indeciĹźi care ar dori poate să intre numai că, dacă tot e Ă®nchis, renunţă…

Acuma, fireşte că pe noi – păcătoşii de serviciu ai acestui ev decadent – ne uşurează deopotrivă gîndul că vorbim cu Dumnezeu şi ideea că „am scăpat“ de această probă lăuntrică, mai ales dacă „programul“ lăcaşurilor de cult ne oferă un alibi liniştitor. Iată calea regală prin care Biserica însăşi, favorabilă comodităţii clericale, lărgeşte drumul şi înteţeşte ritmul unei secularizări oricum avansate. În loc să se comporte apostolic, asemenea „pescarilor de oameni“, păstorii noştri duhovniceşti preferă să pună lacătul pe uşă. O asemenea domestică, aproape burgheză „retractilitate“ provoacă incomensurabile rateuri misionare. Dar cui îi mai pasă, atîta vreme cît nunţile şi botezurile îşi păstrează debitul curent?

Veţi găsi, slavă Domnului, şi excepţii. În marea libertate a Ortodoxiei au destul loc nu doar fanii sacerdoţiului duminical, ci şi preoţii cu reflexe pastorale sănătoase, care-şi fac de lucru pe lîngă altar chiar şi atunci cînd nu au de slujit Liturghia. Aceştia ştiu pur şi simplu că, din vuietul indistinct al lumii, se poate oricînd desprinde un creştin care caută un sfat înţelept sau graţia unui moment de rugăciune. A-i refuza brutal o atare aspiraţie – prin intermediul unei uşi închise cu cheia – înseamnă a-i răpi dreptul ca, printr-o tainică reculegere, să ia poate cea mai bună decizie pentru viaţa lui grav încercată. Nimeni nu are dreptul de a include un asemenea scenariu la capitolul „pierderi calculate“. Aşa cum nimeni nu ne poate obliga să ne adaptăm exigenţele interioare la cadenţa unei sacralităţi birocratizate. Noroc însă cu vara incendiară din acest an. Deschizînd bisericile – cu titlu de eveniment dictat sub împrejurări anormale – Mitropolia Ardealului va putea conştientiza mai acut, alături de noi toţi, că sfintele lăcaşuri stau îndeobşte ferecate. Condiţia lor seamănă leit cu starea spirituală a naţiunii.

Teodor BACONSKY http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=181&cmd=articol&id=6236

Spania "catolica"

“Cursurile despre diversitate” care favorizeaza homosexualitatea vor deveni obligatorii in scolile spaniole In timp ce se confrunta cu un scepticism tot mai accentuat fata de politicile sale de reproiectare sociala, guvernul socialist din Spania a declarat educatia bazata pe “diversitate” ca fiind obligatorie incepand cu noul an scolar. Noua materie, “Educatie cetateneasca”, introdusa de Ministerul Educatiei, va include lectii despre accepatea noii realitati a “casatoriei homosexuale”. Curricula ii va invata pe copii sa accepte “situatii familiale diverse” si va urmari “depasirea prejudecatilor homofobe” si respingerea “discriminarii” din motive de gen. In termenii miscarii internationale pan-sexuale, care cuprinde feminismul radical si politicile de identitate homosexuala, “genul” este un construct social maleabil, care nu prea are de-a face cu biologia sau reproducerea. Unele grupuri au propus, cu ocazia conferintelor Natiunilor Unite, recunoasterea a pana la 11 “genuri”, printre care homosexualii, lesbienele, bisexualii, “transgenul” de la barbat la femeie, asexualii, hermafroditii si travestitii.

Babette Francis, presedinta si coordonatoarea organizatiei Endeavour Forum, principalul grup australian de lobby pro-viata pe langa Natiunile Unite, a declarat pentru LifeSiteNews.com in 2004 ca trebuie sa ne asteptam ca asemenea programe sa fie instituite peste tot in lume, ca parte a unei miscari internationale de a distruge familia traditionala.

Programa spaniola include lectii despre “pluralismul moral”, ideea ce afirma mai multe tipuri de “moralitate” si ca aderarea la conceptul traditional al moralei absolute este un act de “intoleranta”. Luis Carbonel, presedintele Concapa (Confederatia Nationala a Parintilor si Elevilor Catolici) a declarat agentiei de stiri Fides ca “orice familie responsabila are obligatia de a refuza aceasta materie scolara”. Afirmand ca e o “problema de libertate, de a apara dreptul nostru cel mai important de a ne educa copiii conform propriilor noastre principii”, Carbonel a criticat guvernul pentru incercarea de a submina drepturile parintilor de a forma “constiinta copiilor lor”.

Benigno Blanco, presedintele Forumului Familiilor Spaniole a adresat o scrisoare Parlamentului European, aratand ca “guvernul spaniol e in conflict cu familiile, nu cu Biserica”. De cand a ajuns la putere, profitand de atacurile teroriste din martie 2004, Partidul Socialist Spaniol s-a angajat intr-un program de reconstructie sociala in incercarea de a indeparta Spania de radacinile ei traditionale crestine. In decurs de un an, noul guvern a legalizat “casatoriile” intre homosexuali si adoptia de copii de catre partenerii homosexuali. A legalizat cercetarea pe celule stem si utilizarea metodelor contraceptive abortive si a facilitat accesul la avort, in acelasi timp incercand sa desfiinteze obligativitatea educatiei religioase in scoli.

In mod ironic, tocmai teroristii islamici fundamentalisti, care dispretuiesc decaderea morala a Occidentului, au contribuit la declinul moral al Spaniei, planuit de socialistii condusi de Zapatero. In 2004 socialistii au invins Partidul Popular aflat la conducere mai ales din cauza impactului pe care l-au avut atentatele din gara din Madrid, cu trei zile inainte de alegerile generale din Spania. Astfel s-a atras atentia asupra sustinerii pe care Spania o acorda razboiului din Irak, ceea ce a facut ca suficienti alegatori sa-si schimbe optiunea in favoarea Partidului Socialist. (B.G. – Novopress romania)

DOMNUL A VENIT SÄ‚ NE MĂ‚NTUIASCÄ‚ ĹžI SÄ‚ NE SCANDALIZEZE

Pe cât este de sigur şi de limpede că Domnul a venit să ne mântuiască pe atât este de logic şi de raţional a deduce din toate faptele şi învăţăturile Sale că a venit cu bună ştiinţă şi cu tot dinadinsul, să ne scandalizeze.

Printre ce fel de oameni Şi-a petrecut Domnul viaţa pământească? Nu printre cărturari (El însuşi nu a fost mare cărturar), nu printre nobili, bogătaşi, oameni aleşi ori oameni curaţi şi drepţi (Iosif din Arimateea, Nicodim, Iair sunt excepţii), ci mai vârtos printre oameni foarte simpli (pescari, mici slujbaşi), samarineni (norod nesuferit iudeilor şi din belşug dispreţuiţi), păgâni (adică spurcaţi), lunatici, vameşi (colaboratori ai ocupantului, aşadar vânzători de neam), demonizaţi, desfrânaţi şi desfrânate, dezmoşteniţi ai soartei, cerşetori, bolnavi. Şi cu precădere bolnavi de boli respingătoare şi urâcioase: femei cu scurgere de sânge, leproşi, idropici, slăbănogi, paralizaţi, epileptici, orbi, muţi, ciungi, şchiopi, paludici, oamenii cei mai scârbavnici ce pot fi pleava şi drojdia societăţii, proscrişii din rândurile lumii cumsecade, normale şi respectabile. Nu numai că-i frecventează pe samarineni (parcă n-ar fi destul!), dar mai e în bune relaţii şi cu duşmanii principali ai neamului, cu romanii cotropitori! Ii ascultă cu atenţie pe ei şi îi vindecă pe slujbaşii lor! Zeloţii, desigur, tremurau de indignare, mânie şi dezamăgire. Ei, care-şi puseseră atâta nădejde în El! Trădător al cauzei naţionale îl socotesc de la un moment dat încolo, înregistrând cu scârbă şi îngrozire declaraţiile pacifiste, elogiul blândeţei nediscriminatorii, propovăduirea milei, resemnării, compasiunii generale, principiul întoarcerii celuilalt obraz, indiferentismul politic.

„Daruind vei dobandi” de Nicolae Steinhardt

Din viata si cugetarile printului Vladimir Ghika

ĂŽn ziua de 18 noiembrie 1952 este arestat pe stradă, pentru „trădare” Ĺźi „spionaj” Ă®n favoarea Vaticanului. Este dus la Uranus, Ă®nchisoarea securităţii. La interogatorii este pălmuit Ĺźi tratat cu brutalitate, trecut prin Ĺźocuri electrice pentru a „recunoaĹźte” acuzaĹŁiile ce i se aduc Ĺźi falsele „dovezi” ce i se pun Ă®n faţă. PrinĹŁul, Monseniorul Vladimir Ghika, nu cedează. Este judecat de Tribunalul Militar din BucureĹźti, la 24 octombrie 1953. Procesul a decurs abuziv. Monseniorul refuză să fie apărat de altcineva decât de el Ă®nsuĹźi. La insistenĹŁa judecătorului i se dă cuvântul avocatului numit din oficiu. Monseniorul iese atunci din boxa acuzaĹŁilor, se opreĹźte Ă®n faĹŁa avocatului, rostind, cu braĹŁul Ă®ntins: „Nu vă permit să vorbiĹŁi Ă®n numele meu”. Avocatul tace. PreĹźedintele ordonă miliĹŁienilor să-l scoată pe Monsenior cu forĹŁa din sală. Acesta din urmă se opune, sprijinindu-se cu o mână de boxa acuzaĹŁilor, cu cealaltă de banca avocaĹŁilor… cu atâta forţă Ă®ncât miliĹŁienii sunt incapabili să urnească din loc acest om firav ,cântărind doar vreo cincizeci de kilograme. ĂŽn faĹŁa acestui spectacol neverosimil, preĹźedintele ordonă plenului de judecată să părăsească sala. Când sala e golită, miliĹŁienii Ă®i scot pe acuzaĹŁi. La câtva timp procesul se reia fără Mgr. Ghika. Avocatul Ă®l declară alienat mintal. După proces este depus la Jilava. Acolo, Ă®n urma unei percheziĹŁii corporale umilitoare, i se iau hainele preoĹŁeĹźti. Rămas doar Ă®n maiou Ĺźi izmene, este Ă®mbrâncit Ă®ntr-o celulă supraaglomerată, umedă Ĺźi rece. Părul alb, nobleĹŁea expresiei Ă®i determină pe deĹŁinuĹŁi, chiar fără să Ĺźtie cine era noul lor colocatar, să-i ofere câte o piesă vestimentară din puĹŁinul pe care-l aveau Ĺźi care, pentru ei, reprezenta o mică Ĺźansă, Ă®n plus, de supravieĹŁuire.

La sugestia Tribunalului Militar de a face recurs, Mgr. Ghika refuză: „Nu am încredere – declară el – în Tribunalul vostru: am văzut cum ne-aţi judecat; refuz să semnez cererea de recurs.” Ceilalţi deţinuţi îi urmează exemplul.

Il loc sĂŁ spunem „TatĂŁl Nostru care esti Ă®n Ceruri”, ceea ce spunem este potrivit calitĂŁtii noastre sufletesti, „JudecĂŁtorul Nostru care esti la Tribunal”, „Furnizorul Nostru care esti la Tejghea”, „Creditorul Nostru care prea des ne bati la usĂŁ”, „Cauza noastrĂŁ primĂŁ al cĂŁrei efect pierdut Ă®n depĂŁrtĂŁri suntem”, „StĂŁpânul nostru Suprem Ă®n fata cĂŁruia nu suntem decât pulbere”, „Camaradul nostru cu care tratĂŁm liber” – si asa mai departe, Ă®ntr-o dezolantĂŁ varietate… Nu mai spunem Ă®n adevĂŁrul lor tocmai cuvintele pe care Dumnezeu ne-a Ă®nvĂŁtat sĂŁ le rostim cĂ®nd ne rugĂŁm. TatĂŁl Nostru… si care esti Ă®n Ceruri.

Suferinta este […] o vizitĂŁ a lui Dumnezeu; un fel de sacrament nemaiauzit, prin care Fiinta eternĂŁ vine la noi, pe fondul unui neant, al unei absente, Ă®n care privatiunea, nu numai de un lucru, ci de un lucru iubit, posedat ori dorit, Ă®nseamnĂŁ Dumnezeu si poate produce un har […] Este o vizitĂŁ, dar una misterioasĂŁ, o vizitĂŁ a Fiintei supreme, pĂŁtrunzând Ă®n noi tocmai prin acea imputinare a fiintei noastre, prin acea lezare a iubirii noastre…” (Vladimir Ghika – „Gânduri pentru zilele care vin” )

Cu privire la lucrurile lui Dumnezeu, singurii care stiu ceva cu adevĂŁrat, sunt cei care iubesc.

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Vladimir%20Ghika.htm

PS: NotĂŁ biograficĂŁ – Monseniorul Vladimir Ghika s-a născut la 25 dec. 1873, la Constantinopol, unde se afla tatăl său, Ion Ghika, Ă®n calitate de ministru plenipotenĹŁiar. Bunicul patern al Mgr. Ghika, Grigore Ghika X, a fost domnitorul Moldovei Ă®ntre 1849-1856 Ĺźi s-a numărat printre cei care au pregătit Unirea Principatelor. Mama Mgr. Ghika, Alexandrina, a fost nepoată a Domnitorului Ţării RomâneĹźti, Alexandru Ghika.

"Daruind vei dobandi" -de Nicolae Steinhardt – pdf descarcabil pe scribd

http://www.scribd.com/doc/217390/Nicolae-Steinhardt-Daruind-vei-dobandiMica

Al doilea volum al integralei Nicolae Steinhardt. Colectie exceptionala de predici si meditatii biblice tinute la manastirea Rohia, cu atat mai remarcabile, in vremea comunismului(!)

Predicile calugarului de la Rohia sunt deosebit de frumoase si profunde , de o prospetime si un sharm cu totul aparte. Inteligenta, hazul si harul cu care este talmacita Biblia dau nota de convertirea evreului, acum un ucenic al Rastignitului.

Orice alte comentarii sunt de prisos. Cine stie, cunoaste..de ce.

"Timpul smochinelor" de Nicolae Steinhardt

Domnul, aşadar, urca de la Betania spre cetatea Ierusalimului. În ajun, potrivit Evangheliei lui Matei, alungase din templu pe cei care vindeau şi cumpărau, răsturnase mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care făceau negoţ cu porumbei (Matei 21, 12-13). Conform referatului evanghelistului Marcu, scena izgonirii din templu s-a produs ulterior episodului cu smochinul neroditor (Marcu 11, 15-17). Oricum ar fi, Îl aflam pe Hristos în momente de mare tensiune şi efervescenţă, a doua zi după intrarea triumfală în Ierusalim, după sau în ajunul curăţirii templului de “tâlhari”, în preajma tragicului deznodământ al misiunii Sale pământeşti. Starea aceasta de spirit – încleştată şi nezăbavnică – pare să o fi avut în vedere proorocul Isaia: “S-a îmbrăcat cu dreptatea ca o platoşă şi a pus pe capul Său coiful izbăvirii; S-a îmbrăcat cu răzbunarea ca şi cu o haină şi S-a înfăşurat în râvna Sa ca într-o mantie” şi “Priveam în jur: nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci, braţul Meu M-a ajutat şi urgia Mea sprijin Mi-a fost”. (Is. 59, 17; 63, 5).

Mânecă, deci, dimineaţa din Betania şi pe drum flămânzeşte. Şi vede, fiind încă în depărtare, un smochin înfrunzit. Se îndreaptă într-acolo gândind, nădăjduind că va găsi roade. Dar Îl aşteaptă o dezamăgire (de nu adeverirea unei aprehensiuni, căci nu se putea să nu ştie că “nu era timpul smochinelor”). Pomul, într-adevăr, nu-L îmbie (de suntem abilitaţi a recurge la un verb atât de cordial) decât cu frunze; fructe nu-s şi nici că puteau fi. Supărat, Domnul, ca niciodată, blestemă pomul: în veac să nu mai facă rod şi nimănui să nu-i mai fie de folos![1] Ceea ce s-a petrecut, smochinul degrabă uscându-se din rădăcini.

Ce se poate înfăţişa mai nedrept, mai nemilos, mai strigător la cer? A oropsi şi usca un biet copac întru totul nevinovat! Nevinovat, desigur, dat fiind că textul însuşi recunoaşte că “nu era timpul smochinelor”. Dacă era timpul menit rodirii, de ce să fi fost osândit smochinul? raţionează cugetul simplu şi curat al omului de bun simţ, fie el necredincios ori şi credincios. Îi uneşte aici şi acum pe amândoi – pe necredincios şi pe credincios – comuna împotrivire a insului normal in faţa unui act de vădită inechitate; şi cine s-ar încumeta să-i contrazică? Speţa apare atât de sobră şi de limpede: e o nedreptate, o icnire a mâniei, nu avem cum o tăgădui, o camufla.

Se întâmpla însă cu pilda smochinului ceea ce are loc şi în alte domenii, în numeroase alte cazuri: faptele sunt judecate pe baza unor premise şi principii juste însă nedeosebitoare de situaţii diferite prin însăşi natura lor – şi de aceea false. Paradoxul zis al cretanului mincinos şi alte exemple de logică aparent absurdă n-au putut fi soluţionate până ce logicienii nu şi-au dat seama că există adevăruri complexe ori “absurdităţi” care nu-şi află explicaţia dacă nu se recurge la teoria nivelelor. Ea constată că o aceeaşi formulare poate fi exactă la un nivel de gândire (şi percepere a realităţii) şi inexactă la un altul, confuzia iscându-se numai când, prin nesăbuită şi îndărătnică simplificare, refuzăm a observa că zisul paradox absurd (al cretanului) implică soluţii diferite pe diverse planuri cognitive şi perceptibile, la succesive stadii de generalizare.

Tot astfel, şi în matematica infinitului. Acolo lucrurile stau cu totul altfel decât în aritmetica numerelor finite, şi tot-i numai uimire şi paradox: partea este egală cu întregul, iar adăugirile ori substracţiile nu modifica totalul. În hotelul cu infinit de multe camere – zis hotel al lui Hilbert – problema găzduirii unor noi călători nu se pune chiar când toate camerele sunt ocupate. Recepţia nu are decât să mute – ori de câte ori va fi necesar – pasagerul din camera 1 în camera 2, pe cel din camera 2 in camera 3 s.a.m.d., creându-se astfel un număr nelimitat de proaspete posibilităţi locative.

Pericopa smochinului se cade a fi şi ea supusă unui tratament analog, înţelegând că trebuie interpretată nu după regulile dreptăţii naturale şi valorile axiologiei elementare, ci la nivelul propoziţiilor duhovniceşti alegorice. Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale. Nu de smochin şi de smochine se face menţiune în parabola aceasta, ci de om (tot aşa şi în alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori de boi se îngrijeşte Atotputernicul !): care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, condiţii, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută. Chemării de sus i se poate răspunde numai cu “ Iată-mă” ori cu “Da, Doamne”. Motivările, fie ele omeneşti plauzibile, nu sunt luate în considerare: nu ne este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru a ne îngropa tatăl ori a ne rândui cele din gospodării; nici pentru a ne duce să vedem ţarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cere boii de curând cumpăraţi; nici pentru a ne despărţi de femeia de care abia ne-am însoţit prin nuntă.

Mereu Ĺźi Ă®n orice clipă este vremea – Ĺźi acum este – a răspunde “Iată-mă” lui Hristos. La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe tărâmul profan al logicii juridice. Acolo termenele, intervalele, Ĺźarturile, epocile, datinile sunt perfect valabile: dincoace, cu totul nesemnificative ĹÅ�
�i nejustificative. Roadele smochinului – produse ale firii, ale naturii naturale – sunt subordonate ciclurilor de rodire, Ă®nsă devotamentul oamenilor nu cunoaĹźte soroace Ĺźi pauze. Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul Ĺźi el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemării cereĹźti. ReacĹŁiile “robustului simĹŁ comun” nu au ce căuta Ă®n citirea formulelor spaĹŁiotemporalităţii (sunt date peste cap); Ĺźi tot aĹźa nici Ă®n dezlegarea Ă®ncifrărilor duhovniceĹźti. Iată de ce putem afirma că omul (smochinul, Ă®n limbaj codificat) trebuie să fie oricând gata, oricând disponibil pentru Hristos. Nicăieri teoria disponibilităţii integrale enunĹŁate de AndrĂ© Gide nu se aplică mai la propriu Ĺźi mai desăvârĹźit decât Ă®n relaĹŁiile dintre făptură Ĺźi Ziditorul ei. Iar a fi disponibil Ă®nseamnă a te nimeri oricând Ă®ncins, cu toiagul Ă®n mână, cu Ă®ncălţămintea Ă®n picioare, pregătit de drum, de acĹŁiune, de răspuns afirmativ, de roadă.

There is always time for good manners, zicala aceasta, de largă circulaĹŁie Ă®n sudul Statelor Unite, ne poate fi pildă Ĺźi temei: se cade să avem Ă®ntotdeauna timp pentru a ne comporta cuviincios, pentru a da dovadă de bune deprinderi[2]. După cum Ă®n textul de la Matei 5, 25 (ââ
‚¬Å›Ä‚Žmpacă-te cu pârâşul tău degrabă până ce eĹźti cu el pe cale …”), pârâşul – potrivit interpretării Părintelui Arhimandrit Ilie Cleopa (v. Ioanichie Bălan: Convorbiri duhovniceĹźti, 1984 p.111) – nu este decât conĹźtiinĹŁa noastră care ne cere să ne Ă®mpăcăm cu Dumnezeu cât mai suntem Ă®ncă pe calea acestei vieĹŁi ori după cum din Ă®nseĹźi cuvintele Mântuitorului (Matei 13, 18 Ĺźi urm.; Marcu 4, 3 Ĺźi urm.; Luca 8, 5 Ĺźi urm.) rezultă că locurile unde cad seminĹŁele semănătorului reprezintă inimile ascultătorilor cuvântului dumnezeiesc, tot astfel smochinul de la Matei 11, 15-17 nu-i decât simbolul omului Ă®n general, iar smochinele sunt faptele sale bune, supunerea sa vrerii lui Dumnezeu, propensiunea (Ĺźi datoria) sa de a veni Ă®n ajutorul aproapelui, de a nu-Ĺźi precupeĹŁi Ă®nnăscuta putinţă: a răspunde Ă®n orice caz, repede Ĺźi cu sârg, oricărui apel al divinităţii sau al semenului aflat la ananghie. Pe acest semen Ă®l personifică Ă®ndeosebi Hristos Ă®n episodul smochinului, pentru că se arată constrâns de o nevoie strict omenească: foamea. (ĂŽn chip analog este Ĺźi călătorul rănit din parabola samariteanului milostiv; iar preotul Ĺźi levitul sunt smochinii neroditori de milă, de luare aminte la suferinĹŁa altuia Ĺźi de răgaz: nici pentru ei nu a fost “timpul facerii de bine”.)

Nu putem culege scuze nici din cele mai fireşti şi mai legitime împrejurări: ţarinile, boii, nevasta, ba şi înmormântarea părintelui nu-s, când sună goarna mobilizării (glasul lui Dumnezeu, adică, ori strigătul de chemare în ajutor al semenului), deci chichiţe legaliste şi pretexte procedurale: de aceea şi îmbracă invocarea lor un aspect incongruent de nu şi – cu excepţia dorinţei de a fi de faţă la îngroparea tatălui – de-a dreptul caraghios. Orice preocupare, orice grijă, orice bucurie, orice exigenţă păleşte şi piere în prezenţa vocii divine. Orice neascultare este vinovăţie; şi orice neîmplinire a poruncii ori solicitării de acelaşi calificativ se învredniceşte, fie ea însoţită de argumentele cele mai solide. Pentru care pricină? Pentru că este mărturie de totală imposibilitate a efectuării unei ierarhizări normale între obligaţii. Dacă-i vorba de a-L urma pe Hristos sau de a-L sluji, nimic nu poate să constituie temei de absenţă motivată, considerent de neîntocmire a unui proces verbal de carenţă, legitimă apărare, scuză legală. Bogăţia (parabola tânărului bogat: Matei 19, 16 şi urm.), ogoarele, dobitoacele, căsătoria, până şi pietatea filială se şterg la ivirea Domnului.[3]

Zadarnic se apără smochinul, fluturând tipicul anotimpurilor, termenelor fatale, soroacelor de obşte şi de şart. Ele toate – cum grăieşte o destul de vulgarizată şi coruptă prin abuzivă şi nediscriminatorie întrebuinţare expresie populară – nu ţin. Oricând, oriunde, în orice împrejurare omul e ţinut (şi de data aceasta verbul îşi redobândeşte ipostaza lui nobilă) să meargă, să alerge, să sară în sprijinul coexistenţilor săi ori la slujirea Făcătorului său. Am pomenit supra de goarna mobilizării: nici că se poate comparaţie mai adecvată: chemarea lui Hristos mobilizează irezistibil, amânare nu încape, motivaţii nu-s de conceput: nici Moise care-şi invoca gângăvia, nici tânărul care-şi pretextează bogăţia, nici omul căruia i-a rodit ţarina nu-s scuzaţi: li se cere să asculte (în amândouă înţelesurile). Sărmana scuză a smochinului: nu-i vremea mea! E întotdeauna vremea slujirii şi facerii binelui[4]. Şi vai de cei ce nu procedează aidoma fraţilor Simon şi Andrei (Matei 4, 20: “iar ei îndată lăsând mrejele, au mers după El”.), fiilor lui Zevedeu (Matei 4, 22: “iar ei, îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El”.) sau lui Levi-Matei (Matei 9, 9: “şi plecând Iisus de acolo a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acestuia: Vin-o după Mine, Şi sculându-se a mers după El.”). Repede, de îndată, fără şovăială, toate lăsându-le baltă ( de-mi este permis a zice astfel), neprivind înapoi, necerând nici o păsuire cât de mică, de îndreptăţită, de firească[5]. Glasul Domnului: tunet, goarnă, instantaneitate.

Nefericitul smochin nu-i altul decât neştiutorul, proceduristul, legalistul, de sine stătătorul, învârtoşatul, formalistul fariseu care se socoteşte apărat de termene şi de stricteţea prescripţiilor, care sie îşi ajunge şi nu are nevoie de milă ori duh sfânt, care altădată se îndreptăţea fălindu-se că dă zeciuială din chimen, izmă şi mărar!

Ce-ar fi putut face, practic, smochinul? Să fi intrat de obidă Ĺźi ruĹźine Ă®n pământ; să se fi strămutat, de ciudă Ĺźi emoĹŁie, Ă®n mare; sau mai bine, mult mai bine, să-I fi fost Domnului – prin lăuntrică bunăvoinţă, strădanie Ĺźi cutremurare – prilej de minune pozitivă. Există o mică legendă japoneză a cărei citare nu-i nelalocul ei aici: un filosof se plimba Ă®n pădure; se opreĹźte Ă®n faĹŁa unui arbust Ĺźi se adresează unei ramuri rostind: vorbeĹźte-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, Ă®nfloreĹźte. De nu putea să rodească fructe, smochinul ar fi putut măcar Ă®nflori. Ori se pleca sfios Ĺźi nemulĹŁumit de sine. Dar priveliĹźtea aceea a pomului Ă®ncremenit Ă®n cenuĹźiul nerodirii sale, sec (nu mai puĹŁin decât lemnul crucii), sterp, Ă®ncăpăţânat, credincios neĂ®nduplecatei lui scadenĹŁe, tare pe situaĹŁia lui calendaristică, semeĹŁ Ă®n fariseica lui “dreptate”, netulburat de vreo Ă®ndoială, trebuie să fi trezit mânia Domnului nu mai puĹÅ
in decât forfota vânzătorilor de porumbei Ĺźi a schimbătorilor de bani Ă®n cuprinsul unui lăcaĹź de sfinĹŁenie. (Din palida lor aĹźchie va fi răsărit neroditorul pom!) Hristos, Ă®n jurul Căruia se strâng firele complotului ucigaĹź, Hristos e, să nu uităm, Ă®ntr-o fază mai curând dreaptă decât milostivnică: aĹźa Ă®ncât pe unii cu biciul Ă®i alungă, iar pe celălalt Ă®l afuriseĹźte.

Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuinţă. Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preţ – sufletul – oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor fiinţe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc. Contabilitatea, celalalt nume al demonismului, arma perfectă şi statornica metodă de lucru a vrăjmaşului! Să nu plece Hristos de la noi înfometat, însetat, cu inima deşartă şi sufletul mâhnit. Tânărul bogat se îndepărtează trist, dar înţelept este a presupune că, văzându-l cum pleacă, Domnul se va fi îndurerat şi El. Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător – neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, sigur – să fie numai: “Iată-mă, Doamne.” Răspuns neexaltat, neexagerat, străin de orice imprudenţă şi delir, ră
spuns calm şi stângace, pentru că ştie că realitatea cea mai reală se numeşte Hristos. Hristos acum şi de-a pururi. Hristos “cu timp şi fără timp”. Hristos, deţinătorul cheilor vieţii, Domn al sâmbetei şi al Timpului.

http://www.poezie.ro/index.php/prose/122751/index.html

O picătură de sânge – eseu de Nicolae Steinhardt (fragmente)

În ultima şi destul de recenta sa carte – Le choix de Dieu (1987) – cardinalul Jean-Marie Lustiger, arhiepiscopul Parisului, citează cuvintele despre care Blaise Pascal spune că i-au fost rostite de Hristos în noaptea marelui său extaz mistic de la 23 noiembrie 1654. Hristos, relatează Pascal, mi-a grăit: din sângele Meu vărsat de Mine pe cruce, o picătură a fost pentru tine.
(În Cugetările marelui scriitor, filosof, om de ştiinţă şi teolog aflăm: “Mă gândeam la tine în agonia Mea, am vărsat cutare picătură de sânge pentru tine.” Comentatorii trimit de obicei la textul din evanghelia Sfântului Luca, cap. 22, v. 24).
Pascal, opinează J. M. Lustiger, desigur că nu L-a auzit bine pe Hristos. Hristos nu a putut spune: am vărsat o picătură (ori câteva anume picături) din sângele Meu pentru tine. Hristos nu i-a putut spune altceva decât: tot sângele Meu l-am dat pentru tine, tot trupul Meu omenesc, toată sudoarea Mea însângerată, toată pătimirea Mea.
(Şi-ntr-adevăr, nu Hristos este Acela Care să dăruiască mărunţind, zdrumicând, drămuind, cântărind, precupeţindu-Se, calicindu-Se. Când dă, El boiereşte dă, împărăţeşte dă; celui vrednic de mila şi iubirea Sa nu-i azvârle un bacşiş, o şpagă, un bănuţ bine socotit şi scos cu degete tremurânde din pungă; dă clătinat şi îndesat, însutit şi înmiit, disproporţionat, celor din ceasul al unsprezecelea ca şi celor din ceasul dintâi, har peste har; nu răsplăteşte chibzuit şi calculat, câtuşi de puţin, ci entuziast şi exaltat, cu poftirea la cina împărătească ori cu găzduirea Sfintei Treimi în casa miluitului!)
ĂŽn firea lui Hristos, stăruie Jean-Marie Lustiger, nu era Ĺźi nu este să zică: ĹŁi-am dat o picătură din sângele Meu, ci numai: Ă®ntreg Mi te-am dat. Hristos ni S-a dat nouă tuturor Ă®ntreg; Ă®ntreg Ĺźi fiecăruia dintre noi Ă®n Ă®ntregime; fiecărui ins Ă®n parte nu o picătură ci tot sângele Lui, toată suferinĹŁa Lui nedespărĹŁită Ĺźi neĂ®mpărĹŁită, Ă®n bloc, nefragmentată, netrecută prin sistemele noastre numerative Ĺźi măsurătoare. (ĂŽntrebării: dar cum Se poate da Ă®ntreg la atâtea miliarde de oameni: Ă®i putem răspunde, la fel de naiv aĹźa: dar atunci cum ĂŽĹźi poate distribui sângele, Ĺźi El limitat, Ă®n nesfârĹźite miliarde de picături? sau raĹŁional Ĺźi chibzuit: nu Se dăruieĹźte El oare Ă®ntreg Ĺźi la infinit Ă®n Sfânta Euharistie?) Fiecărui ins tot sângele Ĺźi toată suferinĹŁa, dar Ĺźi toată biruinĹŁa Sfintei ĂŽnvieri, toată apoteoza, toată răscumpărarea, toată Ă®nfrângerea puterilor Ă®ntunericului, toată dezrobirea! (…)
Când e vorba de Hristos, picăturile şi fărâmele ori pregetările, şovăielile, limitele şi temerile sau îngustimile şi mărunţişurile, întoarcerile înapoi şi grijile mărunte, prudenţele şi orbecăirile nu au ce căuta. Totul e pe viaţă şi pe moarte, pe capre sau pe oi, pe da sau ba, pe întreguri. Lui Pascal însuşi, unul dintre precursorii ciberneticii şi teoreticianul pariului, concluzia aceasta binară, solemnă, mânuitoare numai de numere întregi, sunt sigur că nu i-ar fi displăcut.
Hristos, ar fi trebuit să o înţeleagă şi el şi onorabilii domni de la Port Royal, e prea mărinimos, nobil şi paradoxal ca să poată fi bănuit (hulit, adică) a dori cu zgârcenie, El!, mântuirea numai a aleşilor Săi. Ne revine nouă înfricoşătoarea sarcină de a nu dezamăgi pe Cel oricând gata a veni alergând spre noi, a cădea pe grumazul nostru şi a ne săruta.

http://www.poezie.ro/index.php/essay/48437/index.html

Laici Ĺźi chiar femei Cardinal – o posibilitate Ă®n viitor

ĂŽntr-un interviu pentru cotidianul italian „Il Messaggero”, directorul programului Ă®n limba germană de la Radio Vatican, pr. iezuit Eberhard von Gemminger, a declarat că speră că viitorii Papi vor fi aleĹźi de un Colegiu al Cardinalilor Ă®n care „cel puĹŁin jumătate” dintre membri să fie femei. „De ce să nu visăm că Ĺźaizeci de femei ilustre Ă®l vor putea alege pe Papa? AĹź fi fericit să văd Ĺźaizeci de bărbaĹŁi Ĺźi Ĺźaizeci de femei Cardinali Ă®n Capela Sixtină”, a spus iezuitul german cu referire la numărul total permis de Cardinali electori.

Pr. Von Gemminger a declarat că crede că este „improbabil ca Vaticanul să deschidă imediat” porĹŁile femeilor Cardinali, dar a adăugat că „poate se va Ă®ntâmpla Ă®n zece ani, deoarece schimbarea de mentalitate se va produce, chiar dacă Ă®ncet”. Iezuitul german a argumentat că de-a lungul istoriei nu a fost necesar ca o persoană să fie preot pentru a fi numită Cardinal. AĹźadar, „de ce să nu ne gândim că Ă®n viitor vor fi femei Cardinali?”, a Ă®ntrebat el.

În secolele trecute, membrii ai laicatului erau eligibili să devină Cardinali, dar actuala lege a Bisericii stipulează că aceştia trebuie să fie preoţi sau Episcopi. Papa Ioan Paul al II-lea a numit mai mulţi preoţi în Colegiul Cardinalilor, între care teologul dominican pr. Ives Congar, preoţii iezuiţi Henri de Lubac şi Avery Dulles, şi pr. Hans Urs Von Baltazar, toţi aceştia având peste 80 de ani şi neavând astfel drept de vot în Conclav. Colegiul Cardinalilor are în prezent 183 membri, dintre care 105 sunt Cardinali electori.

24.07.2007, Roma (Catholica)

ps: iezuitii nu se dezmint! Poate cele mai ascutite spirite ale catolicismului,”sutanele lui Loyola” anticipeaza ca asediul modernismului nu va putea sa fie respins la nesfarsit de „traditionalismul” Vaticanului. Drept urmare, pregatesc terenul din timp, pentru o infrangere cat mai putin rusinoasa.. Facand apel la antecedentele/”bresele” din istorie, iezuitul german pregateste biruinta feminismului si in catolicism, un bastion al „conceptiei traditionale” cu privire la rolurile sexelor in biserica. Desi nuantat si precaut, iezuitul continua procesul de aggiornamento fara de care Vaticanul, dupa unii, risca sa ramana o fosila a evului mediu….

Dumnezeul incomod

Pilat se adreseaza multimii:

« Dar ce rau a facut?» [Luca 23 :22]

Insa nu este nici unul care sa faca un pas inainte.

Nici unul care sfidand propria ipocrizie sa indrazneasca sa arate adevaratele motive ale urii colective.

« Nu. Nu a facut nici un rau.

Dar pentru noi este o persoana mai greu de suportat decat unul care face rau.

Si este o persoana care are pretentia sa ne invete un « bine » diferit de cel pe care il intelegem noi, pe care il vrem noi, cu care suntem obisnuiti noi!

O persoana care descopera inconsistenta, insuficienta « binelui » nostru.

Putem fi chiar indulgenti cu un raufacator. In fond, un Baraba este mai comod pentru orgoliul nostru de persoane binevazute.

In schimb, lui Isus nu-i putem ierta « binele ».

El este vinovat pentru ca ne-a prezentat un « bine » diferit.

Aveam legea.

Foarte precisa.

Insira cu minutiozitate datoriile noastre.

Noi, dupa ce am observat-o cu atentie puteam sa avem constiinta linistita, sa ne-o mingaiem asa cum faci cu un animal de casa.

El, in schimb, a distrus cu lovituri de « dar Eu va zic » hotarele legii noastre.

Acele hotare le-a mutat cine stie pe unde.

Si acum nu mai pricepem nimic.

Cine se mai poate simti sigur, cine se mai poate considera in regula cu acea invitatie absurda de a trece dincolo, cu acea insistenta de a face mai mult, cu acele orizonturi imposibile de perfectiune, cu acea iubire nemasurata ?

Cu busola legii eram in stare sa controlam exact pozitia noastra.

Acum… nu mai putem sti unde ne aflam.

Si, ca sa mergem pe calea aratata de El, riscam sa nu stim unde vom ajunge…

Aveam minunata noastra scara de valori.

Ordinea, onestitatea, respectul, bunastarea, cariera.

Si Acesta a venit sa schimbe totul.

A inceput sa declare fericiti pe cei saraci, pe cei flamanzi, pe cei care plang, pe cei persecutati.

A avut chiar neobrazarea sa anunte ca cei din urma vor fi cei dintai si cei dintai vor ajunge pe locurile de pe urma.

E posibil ca o societate sa fie cladita pe o astfel de dezordine ?

Aveam clasificarile noastre comode.

Cei buni de o parte, cei rai de alta.

Cei drepti si cei pacatosi.

Prietenii si dusmanii.

Persoanele cinstite si cele iremediabil pierdute.

Noi si ceilalti…

Dar El a intervenit si aici.

Nu si-a ascuns niciodata predilectia pentru cei pacatosi.

A intrat in casa unui Zacheu.

S-a dat de partea unei adultere.

A primit omagiul public al unei pacatoase.

A declarat ca a venit sa salveze ceea ce era pierdut.

A pus in circulatie epavele societatii.

A organizat o sarbatoare pentru un derbedeu care a risipit averea parinteasca.

Ce s-a intamplat cu dreptatea noastra?

In sfarsit, aveam un Dumnezeu.

Un Dumnezeu in cer.

Cel care cerea respectul nostru, adoratia noastra, indeplinirea ritualurilor noastre, teama noastra.

Isus ni L-a furat chiar si pe acest Dumnezeu.

L-a smuls din cer si ni L-a adus pe pamant.

Inchipuiti-va, un Dumnezeu in mijlocul nostru, care merge cu noi, pe care-L putem confunda cu un om oarecare.

Un Dumnezeu care se poate travesti intr-un cersetor sau chiar un raufacator.

Pentru noi, Dumnezeu statea foarte bine in cer.

Stiam unde sa-L gasim.

Era suficient sa apucam pe calea templului.

Puteam sa scapam cu un pic de tamaie, cu o rugaciune, cu ceva post, in afara de porunci, evident.

Acest Dumnezeu pe pamant, in schimb, este ingrozitor de incomod.

Acest Dumnezeu caruia Ii este foame, sete, care este singur, fara imbracaminte… deranjeaza prea mult.

Ne putem impiedica de El in orice moment.

Nu.

Preferam sa intalnim un Dumnezeu maiestuos in templu, decat un Dumnezeu care se amesteca printre zdrentele cartierelor pline de mizerie.

Iata de ce trebuie sa-L condamni.

Nu. Nu a facut nici un rau.

A venit sa tulbure « binele » nostru.

Este un tulburator periculos al linistii publice.

Ia-L de la noi ca sa ne putem intoarce sa traim linistiti

cu legea noastra,

cu convingerile noastre,

cu Dumnezeul noastru. »

Alessandro Pronzato

BĂ®rna Ĺźi paiul – de Teodor BACONSKY

De vreo zece ani încoace, mediile internaţionale de presă tind să reducă faptul religios la patologiile sale. Psihoza „post 9.11“ şi mania corectitudinii politice au generat o ambianţă de proces penal, pe fondul căreia tot ce ţine de religie e clasificat sub specia exclusivă a „riscului“ civilizaţional.

Nimeni nu se mai preocupă de cotidianul religios, adică de miliardele de oameni care i se roagă lui Dumnezeu, potrivit anumitor sacre învăţături. Nu ne mai interesează faptele bune, reflecţia despre soarta noastră veşnică sau acţiunea socială inspirată de Revelaţie. Ştirile despre lumea spirituală nu apar decît la periferia acesteia, ori de cîte ori vocaţia centrală îi este distorsionată printr-o formă nespecifică de abuz hermeneutic sau comportamental. Întăriţi cu acest nou reflex, ziariştii români au tradus tendinţa globală sub forma locală a „sindromului Tanacu“. Nu prea mai are cititorul cum să audă de Dumnezeu, dar află negreşit ba că decanul de la Teologia bucureşteană şi-a pistonat fiul printr-o licenţă frauduloasă, ba că mitropolitul de Sibiu l-a decorat pe Becali, ba că acela de la Iaşi a cununat în Italia vreun îmbogăţit de tranziţie şi tot aşa. Ocupată cu asemenea teme de mare subtilitate, România secularizată prin comunism a pătruns, după cum se vede, în faza moralităţii decreştinate. Ea îşi judecă de sus Bisericile pe o bază etică autonomă, fără nici o legătură cu nivelul de competenţă al criticului sau cu sentimentul comunităţii.

Cam acesta pare a fi contextul Ă®n care, dincolo de placiditatea concediilor estivale, presa a pus totuĹźi mĂ®na pe o Ĺźtire de senzaĹŁie, făcută din suprainterpretarea apocaliptică a unor biete „răspunsuri“ pe care Papa Benedict al XVI-lea Ĺźi-a pus, formal, sigiliul magisterial. Ei da, catolicii mărturisesc primatul petrin. Pentru ei, Sf. Petru nu e primus inter pares (aĹźa cum cred ortodocĹźii, care scot de aici „principiul colegialităţii sinodale“), ci PrinĹŁ al Apostolilor, „piatră“ pe care Hristos Ĺźi-a Ă®ntemeiat Biserica. Actualul Papă – care este deopotrivă german, profesor de dogmatică Ĺźi fost prefect al CongregaĹŁiei pentru Doctrina CredinĹŁei – nu a provocat nici o revoluĹŁie. S-a Ă®ntors (Ă®ncă de la documentul Dominus Iesus, aprobat de Ioan Paul al II-lea), la rădăcina ecleziologiei catolice. Succesorul lui Wojtyla repetă ceea ce nici unul dintre predecesorii săi nu a negat vreodată. El îşi afirmă pur Ĺźi simplu convingerea că adevărul subzistă Ă®n Biserica Romei (Ĺźi rezistă Ă®n celelalte Biserici, tocmai pentru că Ĺźefii acestora au ieĹźit din comuniunea cu urmaĹźul lui Petru).

Imediat, confesiunile „necatolice“ au sărit ca arse. Dar e aici o neînţelegere, dacă nu cumva o grandioasă ipocrizie. Pentru că orice Biserică (incluzînd-o pe cea a profetului congolez Simon Kimbangu) susţine despre ea însăşi exact acelaşi lucru, şi anume că deţine adevărul în deplinătatea la care „alţii“ nu au acces. Marea îngrijorare ar fi că, din cauza radicalismului dovedit, Benedict al XVI-lea periclitează delicatele rezultate obţinute în dialogul ecumenic. Nimic mai fals. O dată pentru că Suveranul Pontif s-a adresat credincioşilor catolici, pentru a le întări fidelitatea faţă de Biserica lor. Apoi pentru că Bisericile Ortodoxe sînt, astăzi, mai retractile ca oricînd faţă de „progresele“ cauzei ecumenice. Alături de cele protestante (care au luat-o complet razna faţă de imperativele Tradiţiei biblico-patristice), ele s-au blocat într-un sectarism naţional care le face să nu-şi mai vorbească nici una alteia, d-apoi să mai „contribuie“ la apropierea de catolicism. Acum însă, bavarezul acesta lipsit de precauţii tactice le-a dat tuturor celorlalţi cel mai spectaculos pretext pentru a striga în gura mare: „iată cine sabotează unitatea creştinilor!“ În sfîrşit, paiul din ochiul pontifical a devenit cu mult mai vizibil decît bîrna din ochiul cristalin al consorţiului ortodoxo-protestant. Ne-am liniştit. Întrucît am descoperit vinovatul universal, vacanţa noastră duhovnicească – petrecută cît mai departe de Iisus Hristos – poate continua nestingherită.
Dilema Veche

PS: Teodor BACONSKY este catolic,deci subiectiv, dar observatia subliniata cu rosu este justa.