Ar fi o eroare de perspectivÄ aĹźteptarea unei reconcilieri rapide, o restauraĹŁie a cÄmÄĹźii fÄrÄ de cusÄturÄ, arzĂ®nd cĂ®teva etape extrem de importante Ă®n dauna introiecĹŁiei la nivelul credinĹŁei, a dimensiunii teologale ce ne desparte imatur de cĂ®teva sute de ani. Dumnezeu e unul, Biserica e una, acesta a fost motivul pentru care Ă®ncÄ de la Ă®nceputuri „toĹŁi cei care credeau erau Ă®mpreunÄ Ĺźi aveau toate Ă®n comun“ (Fapte, II, 44). CÄ lucrurile nu au rÄmas aĹźa, cÄ ceea ce Dumnezeu a dat omului, acesta a interpretat dupÄ chipul sÄu, de fiinĹŁÄ creatÄ, se poate remarca Ă®n lungul Ĺźir de dezbateri ce s-au soldat cu Ă®nvingÄtori Ĺźi Ă®nvinĹźi, cu anateme Ĺźi credinĹŁa cÄ celÄlalt se aflÄ Ă®n eterna eroare.
Unirea cu Dumnezeu Ă®nseamnÄ negreĹźit unirea Ă®ntre oameni, unire redeschisÄ prin lucrarea pe cruce a lui Hristos. Numai vÄzĂ®nd unirea pe care creĹźtinii o au Ă®ntre ei, lumea „cunoaĹźte“ Ĺźi „crede“.
„Slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sÄ fie una, precum Noi una sĂ®ntem: Eu Ă®ntru ei Ĺźi Tu Ă®ntru Mine, ca ei sÄ fie desÄvĂ®rĹźiĹŁi Ă®ntru unime, Ĺźi sÄ cunoascÄ lumea cÄ Tu M-ai trimis.“ (Ioan, XVII, 22-23)
Dar de pierdut a pierdut Biserica. Cea care trebuia sÄ-i uneascÄ pe toĹŁi sub stindardul credinĹŁei s-a vÄzut pe sine sfîşiatÄ de orgoliile clericilor Ĺźi semnele timpului. Nu doar Biserica a sfĂ®rĹźit prin a fi privatÄ de integritatea trupului sÄu, dar Ĺźi creĹźtinÄtatea s-a vÄzut pe sine dezarticulatÄ, Ă®mbucÄtÄĹŁitÄ, redusÄ la miĹźcarea ritmatÄ, dar separatÄ, a doi plÄmĂ®ni ce respirÄ Ă®ntru suflul divin al SfĂ®ntului Duh.
CĂ®nd reflectÄm astÄzi la Ă®ntregirea Bisericii, la dimensiunea ecumenicÄ a fiinĹŁei noastre, la vocaĹŁia dialogului pe care nimeni Ĺźi nimic nu o mai poate nega, constatÄm simplu insidioasa neputinĹŁÄ Ĺźi un rest parazitar ce stigmatizeazÄ orice discurs; ecumenismul de agendÄ, dialogul frustrat de urmÄri, discuĹŁiile cu final neaĹźteptat ce sfĂ®rĹźesc Ă®n speranĹŁe mereu amĂ®nate la orizont.
Nimeni nu-Ĺźi asumÄ responsabilitatea intrÄrii Ă®n taina relaĹŁiei fraterne. Fiecare Ă®ntruchipĂ®nd pentru celÄlalt fiul risipitor, fiul plecat Ĺźi Ă®nstrÄinat pe veci de adevÄrul TatÄlui. Acestui fiu i se reproĹźeazÄ rÄtÄcirea Ă®n aceeaĹźi mÄsurÄ Ă®n care i se aĹźteaptÄ reĂ®ntoarcerea Ĺźi smerenia mÄrturisirii. Dar paradoxul ipostazei, a fiului risipit Ă®n rÄtÄcirea sa ori a celui care aĹźteaptÄ cu orgoliul Ă®mpÄrtÄĹźirii dintr-o cale cu necesitate dreaptÄ, este cel care ne Ă®mpinge Ă®n faĹŁa reflecĹŁiei propriei situÄri, polemicÄ Ĺźi apologeticÄ. De care parte a drumului ne aflÄm? Ne re-gÄsim oare Ă®n paradigma cÄlÄtorului, a celui care Ă®ncÄ mai zÄboveĹźte cĂ®ntÄrind indecidabil propriul drum, ori la capÄtul lui, Ă®mpÄcaĹŁi Ĺźi fericiĹŁi cu alegerea fÄcutÄ, Ă®n aĹźteptarea celui care va sÄ vinÄ (a fratelui rÄtÄcit). Dintre cei doi fii, Ă®n ochii TatÄlui, noi care pÄrem a fi?
„Se Ă®ntĂ®mplÄ adesea ca, privindu-ne Ă®n inimÄ Ĺźi gĂ®ndindu-ne la Dumnezeu, sÄ resimĹŁim o indispoziĹŁie greu de definit, ca Ĺźi cum Dumnezeu n-ar fi mulĹŁumit de alegerile noastre, de viaĹŁa noastrÄ.“ („Parabola TatÄlui milostiv“ – traducere de Maria-Cornelia IcÄ jr. dupÄ Marko Ivan Rupnik, Gli si gettto al collo. Lectio divina sulla parabola del padre misericordioso, Ed. Lipa, Roma, 1997, apÄrutÄ Ă®n volumul Cartea fiului risipitor, o parabolÄ biblicÄ Ă®n Ĺźase lecturi pentru omul contemporan, Editura Deisis, Sibiu, 2005).
CĂ®nd aceastÄ privire cord-ialÄ existÄ, ea devine dintr-o datÄ cheia, impulsul care Ă®mpinge umanul la limita libertÄĹŁii sale, impulsionĂ®nd ceea ce este mai profund Ă®n noi Ă®nĹźine la o vedere fÄrÄ de patÄ a TatÄlui, a milostivirii Ĺźi iubirii ce ne-o poartÄ.
Lentila prin care privim astÄzi dimensiunea apartenenĹŁei noastre spirituale îşi Ă®ntemeiazÄ punctul focal pe o evidenĹŁÄ la care de-a lungul istoriei au aderat multe spirite avizate. DiferenĹŁele ce ne despart sĂ®nt copleĹźite de asemÄnÄrile ce ne apropie. Au existat dialoguri imaginare Ă®ntre religiile cÄrĹŁii, dialoguri ce punctau valenĹŁele pentru care graniĹŁele ar fi putut deveni escaladabile prin convertire. Dar creĹźtinismul se bazeazÄ pe ceva cu mult mai profund, pe vocaĹŁia dialogului ce adesea s-a Ă®nfÄĹŁiĹźat Ă®n istoria bisericii precum pharamcon-ul lui Platon. Dialogul s-a transformat de prea multe ori Ă®n disputÄ uitĂ®nd probabil, Ă®n dauna credinĹŁei, care-i este adevÄrata lui menire. Sau poate tocmai pentru cÄ o Ĺźtia prea bine, dialogul a devenit un al doilea Babel al confesiunilor.
SÄ ne aducem aminte cu toĹŁii ce soluĹŁie admirabilÄ propunea PÄrintele AndrĂ© Scrima pentru un dialog muncit.
„Într-adevÄr, numai munca Ă®n comun a ortodocĹźilor Ĺźi a catolicilor ar putea pune Ă®n evidenĹŁÄ, prin confruntÄri fraterne Ĺźi competente, profunda convergenĹŁÄ a tradiĹŁiilor lor, punctele de doctrinÄ ce se aflÄ Ă®ncÄ Ă®n litigiu, dar Ĺźi complementaritatea valorilor spirituale Ĺźi unitatea sacramentalÄ indestructibilÄ a celor douÄ Biserici.
Un asemenea efort ar rÄspunde de altfel aĹźteptÄrii, aspiraĹŁiei incontestabile a lumii actuale de a vedea Biserica ieĹźind din Ă®ngustÄrile ei accidentale Ĺźi regÄsindu-Ĺźi suflul universal.“ (AndrĂ© Scrima – Despre Isihasm, Editura Humanitas, 2003, volum Ă®ngrijit de Anca Manolescu, traducere din francezÄ Maria-Cornelia IcÄ jr, Anca Manolescu Ĺźi Toader Saulea – Raport cÄtre S.S. Patriarhul Ecumenic Athenagoras asupra Congresului de studii: „Mileniul Muntelui Athos“ 3-6 septembrie 1963, VeneĹŁia.)
IntenĹŁia de a introduce Ă®n final ecumenismul drept o dimensiune transcedentalÄ fiinĹŁei umane, o dimensiune de dincoace din om ce corespunde negreĹźit unui dincolo de om, rÄspunde necesitÄĹŁii obĹŁinerii unei imanenĹŁe a dialogului Ĺźi Ă®nĹŁelegerii, o introiecĹŁie, ontologic definitÄ, a accentului transcendental apÄsat, pe care l-am primit cu toĹŁii prin Duhul SfĂ®nt. „Unde sĂ®nt doi sau trei, adunaĹŁi Ă®n numele Meu, acolo sĂ®nt Ĺźi Eu Ă®n mijlocul lor“ (Matei, XVIII, 20).
Nu e vorba de o disoluĹŁie a corpului doctrinar Ă®ntr-o misticÄ vagÄ, pietistÄ Ĺźi sufocantÄ, ci de o reĂ®nnoire a legÄturilor ce unesc cuvĂ®ntul Bisericii cu liniĹźtea care o fundamenteazÄ Ĺźi o Ă®mbrÄĹŁiĹźeazÄ. CÄci ea nu-Ĺźi trage vigoarea, curajul Ĺźi dreptul divin de a vorbi decĂ®t din liniĹźtea interioarÄ, din contemplarea minunatÄ. Lossky ne amintea cÄ pentru Ortodoxie dogma nu pretinde sÄ explice, nici sÄ expliciteze taina, ci sÄ Ă®nvÄluie inefabilul Ĺźi sÄ constrĂ®ngÄ spiritul sÄ se depÄĹźeascÄ Ă®n minunarea lucidÄ a proslÄvirii. Cufundate Ă®n tÄcere, covĂ®rĹźite de minune, conceptele Ĺźi doctrinele, care îşi apÄrÄ identitatea Ĺźi rÄdÄcinile confesionale, se aflÄ Ă®n acest mediu Ĺźi se pot Ă®nĹŁelege cu adevÄrat. Trebuie sÄ amintim fÄrÄ Ă®ncetare cÄ orice cuvĂ®nt al Bisericii, fie el liturgic, dogmatic sau etic, exprimĂ®ndu-se Ă®ntr-o formÄ raĹŁionalÄ Ĺźi exactÄ, pÄstreazÄ Ă®n sine fundamentul sÄu apofatic Ĺźi antinomic. Acest sĂ®mbure dialectic este miezul fenomenului divin Ĺźi uman care este Biserica.
CÄtÄlin BUCIUMEANU Dilema Veche, Anul III, nr.144 – 27 octombrie 2006