24 martie Sursa: România LiberÄ (Aldine), p. 4 Dan Stanca
Aparitia la Humanitas a volumului lui John Meyendorff, Sfantul Grigorie Palamas si mistica ortodoxa in traducerea din franceza a Angelei Pagu si cu cuvantul inainte al lui Theodor Baconsky ne prilejuieste o serie de reflectii asupra unui fenomen cu adevarat misterios care, subtraversand istoria Bisericii Rasaritene, a alimentat rezervele de har si nevointa ale credinciosilor.
Ani si ani oamenii legati de traditia lor au fost obligati sa demonstreze – desi lucrurile sunt evidente – ca intre ortodoxie si progresul social economic nu exista incompatibilitati. Din cauza unei aplicari mecanice a tezei weberiene potrivit careia capitalism cu toate atuurile nu se poate edifica decat intr-un cadru protestant, ortodocsii, dar si catolicii au fost priviti ca niste retrograzi sau antidemocratici, care, mai pe sleau spus, tin in loc tara careia le apartin. Nimic mai gresit sau mai rauvoitor…
In postul Pastelui, dupa prima duminica a Ortodoxiei, cea de-a doua este duminica lui Grigorie Palamas. Cu alte cuvinte, pana la a treia duminica, cea a Sfintei Cruci, credinciosul trebuie pregatit teoretic. Dupa ce a fost izgonit din rai, fiindca asa se numeste duminica de lasata secului, urmeaza un fel de recuperare a doctrinei pentru ca urcusul presupus de perioada pana la Inviere sa poata fi facut in deplina cunostinta de cauza sau pentru ca postul alimentar sa fie dublat si de un post la mintii, gandire in sens palamit pentru pregatirea unui anumit tip de rugaciune.
Grigorie Palamas a trait in secolul al XIV-lea si toate operele sale au fost asadar concepute si redactate cu un veac inainte de caderea Bizantului, fiind, daca se poate spune asa, ultimul tipat teologic inainte de prabusirea unei cetati ce plecase din lumea veche si vrusese sa creeze un ev teocratic. Cetatea lui Constantin voia sa tina in fecund simfonism cele doua puteri, temporala si sacerdotala, ceea ce nu a reusit fiindca ratiunile istoriei erau altele si ele au precipitat intr-un sens catastrofic lucrurile. Opera palamita punand bazele isihasmului, a fost insa si un fel de avertisment, de semnal de alarma vorbind despre fractura dintre fala celor vizibile si nevazutul tot mai adanc si adancit in sine. Monahismul a reintarit astfel o caracteristica pe care doar Sfintii Parinti o vestisera. Citim din renumitul teolog nascut in Franta din parinti rusi, dar afirmat in SUA: „Monahismul continua astfel in Biserica functia profetica pe care Vechiul Testament i-o recunoscuse deja. El reprezenta contraponderea pentru o biserica imbuibata si somnolenta care primise cu foarte mare usurinta la sanul sau multimile greco-romane si care profita, fara a-si face procese de constiinta, de larghetea preacredinciosilor imparati. De-a lungul istoriei Rasaritului ortodox sihastrii pustiei, stalpnici care vietuiau ani in sir in varful coloanelor lor, marile comunitati care, ca si manastirea studita de la Constantinopol, stateau marturie, in plin centru al orasului, idealului monahic, au stiut sa impuna respectul imparatilor si al popoarelor crestine, impiedcand biserica sa se amestece in totalitate cu Imperiul. Marturisirea lor de credinta era in esenta aceea a Noului Testament opus Vechiului in masura in care acesta din urma identifica poporul ales cu natiunea si statul. In fata pretentiilor teocratice ale imperiului crestin, monahii afirmau ca imparatia lui Dumnezeu este o imparatie viitoare, in istorie aceasta imparatie nu este o entitate sociologica sau politica, ci insasi prezenta lui Dumnezeu”.
Am ales acest fragment deoarece mi se pare capital pentru a intelege adevarata natura a Rasaritului. Putem foarte bine sa facem o translatie catre prezent sa nu ne mai gandim la Bizantul falnic si teocratic si sa ajungem in prezent unde ne confrumtam cu un alt imperiu, imperiul european sau imperiul american, o alta cetate asadar bogata, supertehnologizata, ale carei motoare duduie si care asigura, cum ar veni spus, mersul inainte al societatii. Ce putere, judecand profan, poate sa aiba credinta in ipostaza ei mistica pentru a bloca sau macar a frana un asemenea mars? Evident, nici una, temerile formulate sunt de aceea absurde.
Traind la nivelul carcasei si neprivind in profunzime avem impresia ca ceea ce nu e ca noi si deci nu ne seamana poate fi un pericol. Gresit. Adevarata imparatie cum spune Meyerdorff nu este o entitate sociologica, economica sau politica ci pezenta lui Dumnezeu. Cei care spun Tatal nostru si rostesc cuvintele vie imparatia ta nu si-au pus niciodata problema sa inlocuiasca o imparatie cu alta. Dimpotriva. Acest indemn nu este subversiv, nu submineaza ordinea exterioara, nu lezeaza carcasa, ci doar actioneaza pentru a spori pezenta inefabila a lui Dumnezeu. Tot asa in biserica nu atat organizarea conteaza, cat tainele ca atare, cum sunt slujite si se unesc sineergic cu cei credinciosi.
In urma cu zece ani, in 1997 am facut pentru acelasi ziar un interviu cu rafinatul teolog Theodor Baconsky, prefatatorul acestei editii Meyerdorff, care imi spunea ca probabil si acum exista isihasm, fapturi care practica rugaciunea inimii, a numelui lui Hristos si care aici in Rasarit aduc o mireasma inconfundabila. Infragezirea unui om sau a unui loc prin rugaciune este miza suprema a misticii ortodoxe, ceea ce, cum am spus a fost preluat de la Parinti Pustiei si merge asadar fara limita, intr-un viitor eschatologic. Rolul notru in isihasm a fost urias si poate chiar mai mare decat cel al rusilor. Cum spune dl Baconsky „romanitatea a participat masiv la conturarea acestui aliniament metafizic, incepand cu miscarea paisiana de la Neamt, continuand cu Filocalia, tradusa si adnotata de parintele Staniloae si sfarsind tragic prin aventura spirituala consumata la manastirea Antim, in sanul gruparii Rugul Aprins”.
De aceea daca acum noi cei din aceasta agitata contemporaneitate am cam uitat care ne este istoria duhovniceasca o asemenea intoarcere spre scrierile palamite poate sa remedieze un minus si sa ne faca sa ne mai tragem sufletul.
Tocmai aici in Rasarit unde de-a lungul timpului au stapanit atatea duhori, unde diavolul a fost de multe ori ca la el acasa iar lanturile celor intemnitati a huruit lugubru, parfumul unor asemenea scrieri-trairi vine din cand in cand pentru a ne aduce aminte de ce am fost inainte de-a cadea in timp.
Pro(-)scris old 